Blasfemia împotriva Duhului Sfânt

În Matei 12:31, Isus spune, “De aceea, vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.” Acest păcat de hulă sau într-o altă traducere, de blasfemie împotriva Spiritului Sfânt este numit în mod obișnuit „păcatul de neiertat.” Evanghelistul Marcu citează de asemenea cuvintele lui Isus referitoare la acest subiect: „dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.” Articolul de față își propune să identifice care este acel păcat atât de teribil, din care omul nu mai poate fi salvat. Poate el să fie comis de către credincioși sau doar de către necredincioși? Sau poate fi comis de ambele caregorii de creștini? Putea fi comis doar în timpul lui Isus sau în timpul apostolilor? Mai poate fi comis acest păcat și astăzi? Dar ce se poate spune despre natura acestui păcat și cu ce este el diferit de celelalte păcate obișnuite?

De la teocrație la sclavie..

Aici se află câteva observații personale asupra compromisului făcut de poporul Israel. Unde a ajuns această națiune în cele din urmă??

1. Domnul l-a ales pe Israel. El dorea să fie conducătorul suprem al poporului (Judecători 8:23). Această formă de conducere se numește teocrație. El urma să vorbească/ conducă prin judecătorii și oficialii Săi.

2. Domnul nu vroia împărat peste Israel. Israel urma să fie un popor special (1Samuel 8:7). El știa care sunt pericolele acceptării unui împărat: a. mândria, b. luarea deciziilor de unul singur, c. omul este păcătos, d. divinizarea împăratului (precum cu Caligula, Nero, Domițian, sau Cezarii), e. Dumnezeu era înlocuit de împărat, f. să fim ca celelalte popoare.

3. Domnul a ales un împărat peste Israel prin Samuel (1Samuel 16)

4. Ei se alegeau unii pe alții împărați peste Israel, sau uneori poporul îi alegea. Glasul Domnului a fost adus la tăcere.

5. El se făcea împărat peste Israel sau Iuda. Exemplu este Ioahaz (2Împărați 23:3)

6. Alții, adică străinii, puneau împărați peste Israel. Un exemplu este Neco care-l pune împărat pe Eliachim (2Împărați 23:34). Deci păgânii au ajuns să conducă (într-un fel) poporul lui D-zeu.

7. În final nimeni nu a mai pus un împărat peste Israel.

8. Împărați străini îi duceau pe împărații Israelului în captivitate: asiriană, babiloniană.

9. Domnul trimite alți împărați să aibă stăpânire asupra lui Israel.

Trist! Acestea sunt urmările sigure ale compromisului, a negocierii cu D-zeu, și a dorinței de a fi ca lumea din jur.

ISSUES IN THE GREAT CONTROVERSY THEME

     Today I have finished my reading about the history of the most divisive book that was ever written in Seventh-day Adventist Church: Questions on Doctrine. While I was getting closer to its end I was very surprised by a final article in the book written by Herbert E. Douglas. I want to share this short article with you. I hope you will be amazed also as you read the following lines:

    The great controversy that the Bible describes is far different than Hollywood’s portrayal of a galactic clash of heavenly warriors with their shining swords. The great controversy is over the question of who can best govern the universe and who presents the best principles by which created intelligences can find hope, health, happiness, and heavenly assurance, while living on a planet still to be sanitized from all the evil for which Satan is responsible. To say it another way, the great controversy is not a spectator sport. It does not give anyone the luxury of sitting in the bleachers. You and I are actors on the stage of the universe. How we play our part will determine not only our eternal futures but also help significantly in vindicating the integrity of God’s order in the universe.

     Stephen Hawking, that remarkable Cambridge University mathematician and cosmologist, in his 1988 book A Brief History of Time, wrote that were scientists to discover the long-sought „theory of everything” to explain the varying mechanisms of the universe, „we would truly know the mind of God.”

     Seventh-day Adventists have been given just that – the „theory of everything; that truly introduces us to the „mind of God.” We didn’t discover it – it was given to us. We call it the Great Controversy Theme, the unified field of clarity as to what is going on in this wonderful universe. Here we summarize the overall scope of the Great Controversy Theme (GCT):

     „The central theme of the Bible

AN EXEGETICAL ANALYSIS OF THE FALL OF JERICHO AND ACHAN’S SIN NARRATIVES IN THE LIGHT OF חֵרֶם AND כֹּ֚ל

1. Introduction

The Biblical term חֵרֶם received much attention in the last centuries, and there are many approaches to this term. The חֵרֶם plays a key structural role in leading to the story of the fall of Jericho and in Achan’s story, where the חֵרֶם is at the heart of the events, and from here onward to the Ai episode, as well as linking backward to the spy narrative of Joshua 2. The aim of this research is to understand the concept of חֵרֶם in the light of Jericho’s fall and Achan’s sin.

1.1. Statement of the problem

The biblical term חֵרֶם can be placed among other biblical Hebrew terms which have caused many misunderstandings, contradicting opinions, controversies, and have led scholars and theologians to disputation. There are many contributions by many theologians and archaeologists on this subject,[1] but there is a little consensus among them in regard to the significance and function of this term in Jericho’s fall and Achan’s sin narratives.

1.2. Purpose of the study

There are different categories of חֵרֶם in the Hebrew Bible, as is reflected in legal texts from Torah and in narrative texts of the historical books of the Old Testament. On the first hand, this study aims to clarify the fact that a very different and specific kind of חֵרֶם is used in Joshua chapters 6 and 7. This חֵרֶם is in contrast with the references to sin חֵרֶם of the Canaanite nations that can be seen throughout the rest of the book.

On the second hand, this study aims to use literary and exegetical tools in order to clarify the precise meaning of the term חֵרֶם in relation to the destruction of Jericho and the death of Achan.

On the third hand, this study will trace the history of interpretation of Jericho and Achan’s narratives in the light of חֵרֶם:

Definirea termenului liturgic – „AMIN”

Introducere

     Cuvântul „Amin” pronunțat ɑːˈmɛn sau eiˈmɛn în limba engleză se pronunță într-un mod similar și în limba ebraică אָמֵן. În limba română se pronunță AMIN. Într-un mod aproape identic este rostit și de către vorbitorii de limbă tiberiană ʼĀMĒN sau ʼĀMĪN. De asemenea, mari diferențe de pronunțare nu există nici în limba greacă, aici pronunțându-se ἀμήν (amen). Sau în limba arabă, se pronunță tot آمين‎ – adică amen. În ceea ce privește semnificația acestui mic cuvânt, majoritatea traducătorilor propun ideea de a fi tradus prin expresiile: „așa să fie” sau „cu adevărat.” Mai mult decât atât acest cuvânt este o afirmație sau un acord exprimat.[1] Cuvântul în sine se găsește în textele Bibliei, în Vechiul Testament în formă ebraică, iar în Noul Testament în formă greacă. În ceea ce privește iudaismul, s-a descoperit că folosința acestui termen poate fi trasată înapoi în timp la apariția primelor texte iudaice.[2] Mai târziu, acest termen, a fost adoptat în mod general în creștinism, folosindu-se în cadrul serviciilor liturgice ca și cuvânt de încheiere sau de concluzie a unei rugăciuni sau al unui imn. În Islam, acest cuvânt se folosește ca și concluzie finală a unei implorări (Dua- دعاء). Iar traducătorii englezi obișnuiți ai cuvântului amin propun mai multe variante de traducere ale acestui cuvânt, precum: „cu siguranță”, „cu adevărat”, „într-adevăr”, sau „așa să fie.”[3] De asemenea, acest cuvânt poate fi folosit și ca o expresie colocvială care să transmită ideea de „acord puternic” sau hotărâre irevocabilă.

1. Pronunțarea

     În limba engleză, termenul „amin” se poate pronunța în două moduri diferite: ah-men (/ɑːˈmɛn/) sau ay-men (/eɪˈmɛn/), cu mici variații în ceea ce privește accentul (primele două silabe pot fi accentuate în mod egal, fără a pune accentul pe prima sau pe a doua silabă). Prima modalitate de pronunție redată mai sus, adică ah-men se folosește de obicei în engleza britanică. Aici o folosesc experții muzicii clasice, dar se folosește și în diverse bisericii într-o formă mult ritualizată. Se pare că denominațiunile protestante evanghelice folosesc acest cuvânt într-o măsură mult mai mare decât alte denominațiuni creștine. Iar a doua modalitate de pronunție, adică ay-men, este produsul Marii Mișcări a Vocalei, care a avut loc în secolul al XV-lea. Acest al doilea mod de pronunțare al termenului „amin” este adeseori asociat cu protestantismul irlandez și cu denominațiunile protestantismului evanghelic conservator. De asemenea, acest mod de pronunțare a termenului „amin” este caracteristic muzicii gospel. Astăzi, romano-catolicii anglofoni

Semnificația Sabatului

Sakae Kubo

În ultimul timp s-a scris destul de mult despre semnificația Sabatului și despre al Doilea Advent. În ceea ce privește Sabatul, protestanții, catolicii și evreii închinându-se în zile diferite au încercat să înțeleagă semnificația zilelor de închinare. Adventiștii de ziua a șaptea au început deasemenea să exploreze tot mai mult semnificația Sabatului. Karl Barth și Abraham Josua Heschel, primul protestant și cel de-al doilea evreu au cercetat, scris și au publicat materiale în mod extensiv pe această temă, deaceea le suntem profund recunoscători și îndatorați. În afară de Adventiștii de Ziua a Șaptea, Baptiștii de Ziua a Șaptea și un număr destul de mic al câtorva denominațiuni mici, restul celorlalte denominațiuni și scriitori cred că Duminica este adevăratul Sabat. Iar în ceea ce îi privește pe evrei, lor le lipsește perspectiva creștină asupra acestui subiect. Deaceea Adventiștii de ziua a șaptea au ceva de spus în plus pe această temă în comparație cu alte denominațiuni. În acest articol voi încerca să prezint profunzimea semnificației Sabatului pentru experiența Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

În ceea ce privește a doua revenire, scriitorii liberali o resping sau o interpretează ca fiind un simbol al triumfului final, dar scriu înt-un stil destul de vag despre modul în care va avea loc. Scriitorii conservatori, de obicei pretribulaționiștii și premilenialiștii prezintă o imagine destul de confuză despre ce se va întâmpla în timpul Mileniului. Alții au adoptat poziții amilenialiste sau postmilenialiste, ambile grupări fiind foarte optimiste în ceea ce privește semnificația Adventului și modul în care trebuie să ne raportăm la advent acum în viața prezentă. Sper ca prin acest articol să creez un echilibru în ceea ce priveștesemnificația Sabatului și care este legătura lui cu Adventul.

Sabatul și a doua venire a lui Iisus înglobează două doctrine în care noi credem și de aceea sun încorporate în numele nostru Adventiști de ziua a șaptea. Prin numele nostru noi spune, că ziua a șaptea este Sabatul biblic și că Adventul este real și foarte sigur. Nu vom încerca ca să demonstrez aici că Sabatul (Sâmbăta) este ziua a șaptea, pentru că s-a scris mult pe tema aceasta deja. Mai degrabă scopul acestui articol va fi acela de a a explora mult mai profund și mai pe deplin semnificația Sabatului. Ca să ajungem la ceea ce ne-am propus trebuie să vedem conexiunile Sabatului cu doctrinele de bază ale credinței și ale relației noastre cu viața creștină practică.

Sper să descoperim cu adevărat scopul și semnificația Sabatului, deoarece Ellen G. White spune că „noi nu trebuie doar să păzim Sabatul într-o manieră legală. Noi trebuie să-i înțelegem și importanța spirituală asupra tuturor tranzacțiilor vieții.” (Mărturii, vol 1, p. 353). Afirmația conform căreia ziua a șaptea este Sabatul nu pare să surprindă sau să cuprindă deplinătatea și bogăția înțelegerii Sabatului pentru Adventiștii de Ziua a Șaptea. Precum un diamant fațetat în mod fin la fel și Sabatul este multifațetat. Putem privi la Sabat din multe unghiuri și cu siguranță că vom vedea strălucirea sa.  Diferitele semnificați ale Sabatului se situează sub trei titlui mari din cadrul planului de mântuire: Creația, Răscumpărarea și Eternitatea. Astfel semnificația Sabatului străbate istoria lumii de la începuturi până la Sfârșit. Într-un anumit sens cuprinde întreaga istorie a salvării.Într-un fel oarecum asemănător a spus și Karl Bart că „istoria legământului a fost în realitate stabilită în ziua a șaptea…. A început în mod secret în această zi.” Noi trebuie să vedem toate fațetele Sabatului și modul în care ele sunt centrate în Christos. Iisus nu este doar Creatorul, Răscumpărătorul și Restauratorul ci deasemenea și Inițiatorul  acestor evenimente conectate de Sabat. El este Domnul Sabatului, și mai mult decât atât Iisus este tot ceea ce semnifică Sabatul. El nu este doar obiectul închinării, adorării și meditației acestei zile, sau doar subiectul Creațiunii, odihnei, părtășiei, salvării, sfințeniei, eliberării și sanctificării ci El Exemplifică sau este modelul acestor lucruri. Așa că dacă Sabatul a fost ziua în care Creatorul era prezent cu oamenii, la fel astăzi într-un sens special vine pentru a se întâlnii cu omul și a fi prezent cu omul. Deși păcatul a întrerupt această întâlnire față în față a omului cu Dumnezeu totuși restaurarea noastră a început odată cu Întruparea când El a început să locuiască cu noi, adică să fie Immanuel (Dumnezeu cu noi). În timp ce perioada Lui de ședere a fost scurtă între oameni, totuși împăcarea pe care El a realizat-o prin moartea Lui ne-a asigurat o împlinire completă a semnificației Sabatului, și perfecta părtășie a omului cu Dumnezeu pe noul pământ.

Astfel potrivit cu cele spuse de către Karl Barth „marele tip din Vechiul Testament care descrie  relație specială a lui Dumnezeu cu Timpul, cu eternitatea Sa este Sabatul. Împlinirea acestui tip în Noul  Testament este Iisus Christos, declarat ca fiu a lui Dumnezeu cu putere prin Înviere și care este Prezența vie a Etenității în Timp și astfel Domn al timpului, realizarea Sabatului Divin, Odihna omului cu Dumnezeu și înaintea lui Dumnezeu…” Astfel putem să concluzionăm că nu numai Sabatul ne îndreaptă sau conduce spre Iisus Christos ci și semnificația fundamentală a Sabatului î-și găsește împlinirea în El și prin El. Omul nu poate privi Sabatul în afara marilor evenimente ale salvării și cu siguranță nici în afara persoanei lui Iisus Christos. Sabatul este sfânt și pentru că este centrat pe Christos. Reîntoarcerea lu Iisus și evenimentele care se raportează la acest eveniment precum judecata, învierea morților, mileniul și noul pământ au o semnificație crucială pentru creștini. Iar Pavel accentuează învierea morților: 1 Corinteni 15:13-14 „Dacă nu este o înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat. Şi dacă n-a înviat Hristos, atunci propovăduirea noastră este zadarnică şi zadarnică este şi credinţa voastră.”  Fără a doua venire a lui Iisus toate evenimentele care s-au succedat în planul de mântuire le-am putea asemăna cu un om care î-și  plantează și cultivă livada cu pomi iar când vine toamna pentru culesul fructelor gospodarul nu adună fructele ci le lăsa în copac pentru a se putrezi. Creștinătatea fără a doua venire a lui Iisus poate fi deasemenea asemănată cu o casă fără ocupanți. Desemenea nu putem înțelege a doua venire a lui Iisus fără a înțelege celelalte evenimente din care precedă sau urmează să aibă loc după a doua venire. Judeacata finală, învierea, noul pământ toate aceste elemente snt necesare pentru ca planul lui Dumnezeu să culmine în istorie. A doua venire anunță sfârșitul judecății preliminare, încheierea istoriei păcatului și a pământului, dar și judecata finală a răului și a binelui. Astfel toate evenimentele se împletesc.

A doua venire în mod clar este centrată asupra persoanei lui Iisus. Este dependentă de viața, moartea și învierea Sa. A doua venire revelează tuturor, sfinților și păcătoșilor deasemenea adevărata și centrala semnificație a ceea ce a făcut Christos. Astfel a doua venire este o culminație necesară care aduce și mai multă semnificație vieților noastre: 1 Corinteni 15:20 „Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos.” Doar în Christos avem o asemenea speranță.

Sabatul – Semnul odihnei lui Dumnezeu

DANIEL CAPITOLUL –II–

Capitolele 2 și 7 din Daniel se ocupă de același subiect în general: profeții privitoare la ridicarea și căderea celor patru mari puteri mondiale Mediteraneene. Prima profeție a fost dată unui împărat păgân, Nebucadnețar, într-un vis în timp ce el dormea noaptea (2:1). A doua profeție a fost dată profetului Daniel însuși în timp ce dormea în pat noaptea (7:1-2). Astfel spus modul de revelare a profețiilor a fost același în ambele situații, doar recipientele care a primit revelația au fost diferite, iar această ușoară observație în ceea ce privește recipientul revelației ne conștientizează în același timp că cele două revelații sunt diferite în conținut. Cititorul atent va observa de fapt că visul profetic revelat lui Nebucadnețar este mult mai simplu decât cel revelat lui Daniel. Nebucadnețar a văzut în visul lui doar un chip imens compus din patru metale respectiv 5 componente în total, și apoi o mare piatră care s-a izbit de picioarele chipului și l-a sfărâmat, apoi piatra a crescut până a umplut întreg pământul, pe când Daniel în capitolul 7 primește un mesaj, este vorba de același mesaj practic, doar că are cu mult mai multe detalii. În capitolul 7 putem înțelege și mai bine profeția deoarece a animalele sunt animate, în mișcare, pe când metalele NU. Deci împărățiile reprezentate de metalele din capitolul 2 î-și găsesc corespondente în capitolul 7. În același timp mesajul progresează și descrierea pe care o face profetul biblic în capitolul 7 este mai bună și mai bogată decât imaginea care i se oferă împăratului păgân. Dacă împăratului păgân prezentarea celor 4 imperii i se face într-un mod mai general totuși prezentarea care i se face lui daniel este mai detaliată și mai captivantă. Și dacă vorbim despre detalii profetice, astfel de detali mai găsim și în capitolele 8 și 11.

Sunt două metode hermeneutice de a studia și interpreta profețiile din Daniel: 1. În primul caz erudiții critici avansează teoria conform căreia metoda de propice de a studia cartea lui Daniel este de a începe cu Daniel 11și mergând înapoi prin capitolele 8, 7 și 2. Astfel Daniel 11devine măsura sau etalonul de interpretare a profețiilor din întreaga carte a lui Daniel. Interpreții au crezut că Daniel 11 aproape în întregime se referă la regele grec Antioch Epifanes care a condus regatul Seleucid din Antiohia până în Siria din aproximativ anul 175-164 î.Hr. Iar odtaă ce am determinat că Antioch este subiectul principal al profeției din Daniel 11 acești critici citesc apoi toate profețiile făcute înaintea celor din Daniel 11 și-l identifică în multe locuri pe Antioch Epifanul. Astfel, pentru ei figura lui Antioch Epifanul este o figură atot-cuprinzătoare a profețiilor lui Daniel. 2. Cealaltă metodă de a aborda cartea lui Daniel este: de a începe studiul cărții cu Daniel 2 și a merge în continuare cu interpretarea profeției prin capitolele 7, 8 și 11. Însă această metodă de abordare ne va oferii un punct de vedere diferit în ceea ce privește interpretare cărții lui Daniel. Cu ajutorul aceste metode vom putea vedea și ordinea succesivă a împărățiilor: Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma. Dacă ne vom folosi de prima metodă de abordare și interpretare a profeției, atunci Antioh Epifanul va fi figura centrală a tuturor profețiilor din întreaga carte, însă dacă vom folosi a doua metodă de interpretare figura lui Antioh Epifanes nu va mai fi figura proeminentă decât acolo unde chiar este vorba despre el și împărăția lui grecească.

Întrebarea care se ridică este: Care este cea mai corectă metodă de interpretare a profețiilor lui Daniel ? Răspunsul: De vreme ce în Daniel 2 ni se prezintă profeția într-un mod cât se poate de simplu, iar Daniel 7 o prezintă într-un mod mai detaliat și mult mai complex, mi se pare natural și logic să începem studiul profeției cu profețiile mai simple și să ne îndreptăm apoi progresiv spre profețiile mai detaliate și mai complexe observând și înțelegând noi detalii prezente în profețiile care se succedă. Deci prima dată ar trebui să studiem cele patru mari profeții din capitolele 2 și 7 din secțiunea Aramaică a cărții și apoi celelalte profeții din capitolele 8 și 11. Profeția din capitolul 9 însă are o natură diferită de vreme ce se concentrează asupra viitorului poporului evreu și asupra lui Mesiah. Despre aceste patru profeții de care am amintit mai sus putem afirma faptul că sunt conectate unele de altele ca o serie de circuite electrice paralele. Toate cele patru profeții pornesc de pe același punct de interpretare, dar progresează diferit în ceea ce privesc detaliile. Paralelismul între profeții poate fi stabilit pe baza limbajului comun al profețiilor, a simbolurilor comune găsite în cadrul profețiilor și a interpretărilor pe care le găsim chiar în carte. Capitolul 2, primul capitol profetic din cadrul celor 4 mari capitole profetice are cea mai lungă introducere. Ne informează despre circumstanțele în care profeția a fost dată și cum a fost interpretată, însă în contrast cu acest capiyol 2, capitolul 7 are o introducere foarte scurtă care consistă din exprimarea unei date și a afirmației lui Daniel că profeția i-a fost arătată direct în vis. Însă cu multă atenție în introducerea de la capitolul 2, care face parte din secțiunea istorică, totuși descoperii elemente semnificante care ne ajută să facem tranziția de la istorie la profeție.

Nebucadnețar uită visul

Interesant este că Nebucadnețar uită visul pe care l-a visat[1], oare de ce ? O explicație psihologică este că s-a simțit copleșit de visul respectiv. Probabil că a înțeles el că visul respectiv are o origine divină, și speriat l-a respins pentru a scăpa de realitatea conținutului visului care pentru el era înfricoșătoare și amenințătoare. O altă explicație spune Doukhan este aceea că Dumnezeu însuși a produs amnezia. Babilonienii considerau actul uitării unui vis ca fiind un semn clar că visul este de origine divină. Leo Oppenheim spune că în antichitate  „dacă un om uită visul visat, aceasta înseamnă că zeul lui este mânios pe el”.

PROFEȚIA DIN DANIEL 9:24-27 – REQUIEM PENTRU MESSIAH

În capitolul 9 din Daniel suntem în anul 1 al domniei lui Darius (538 B.C.E.), este exact același an în care  Daniel întâlnește leii în groapă (cap 6). Este de fapt anul domniei lui Cyrus care are ca și coregent pe Darius. Interesant este că Isaia l-a denumit pe Cyrus un fel de mesiah[1]/ salvator al evreilor. Daniel înțelege din cărțile lui Ieremia că 70 de ani va dura robia.[2] Cei 70 de ani de robie au început în anul 605, odată cu distrugerea Ierusalimului, 68 de ani au trecut și nu s-a întâmplat nimic. Preoții, profeții și regii erau deasemenea unși pentru a devenii un fel de Mesiah. În istoria Israelului avem mai mulți Mesiah: Biblia îl numește pe Aaron Mesiah (Exod 28:41), la fel este numit și profetul Isaia (Isaia 61:1), Saul (2 Samuel 1:14), David (1 Samuel 16:6) și chiar prințul străin Cyrus este numit Mesiah (Isaia 45:1). Astfel speranța lui Isreael a mers de la un Mesiah la altul. Numai că profeția din capitolul 9 ne duce la un Mesiah al unui an Sabatic, al unul Jubileu. Mesiah din acest capitol este mesiah tuturor oamenilor, nu doar al unui popor (Israel), un Mesiah al tuturor celorlalți mesiah, un Mesiah universal. Misiunea acestui Mesiah este universală – îi include pe mulți – rabiim = acest termen are o conotație universală (Ezra 3:12 + Daniel 12:2). Profeții de foarte multe ori au folosit acest termen pentru a descrie oamenii și națiunile toate implicate în adorarea universală a lui Dumnezeu (Mica 4:2). Mesia din acest capitol este Mesiah tuturor și cel care salvează lumea. Acest ultim Mesia ne conduce spre jubileu și spre Sabatul Sabatelor care avea loc odată la 7×7 ani = 49 ani, un timp de har și libertate când umanitaea și natura reânvie sau se naște din nou. Profeția celor 70 de săptămâni este legată de cele 2300 de seri și dimineți. Daniel a fost tulburat de profeția celor 2300 de seri și dimineți, a mers și a consultat profeția celor 70 de ani, ca să înțeleagă apoi încele din urmă profeția celor 70 de săptămâni. Cuvântul cheie care trece ca un fir de aur prin capitol este expresia „a înțelege”.  Dacă nu înțelegi cele 70 de săptămâni cu greu poți să înțelegi cele 2300 de seri și dimineți. Îngerul Gabriel care l-a ajutat pe Daniel să înțeleagă profeția celor 2300 de seri și dimineți acum reapare în capitolul 9 pentru al ajuta din nou să înțeleagă această profeție (vers 23). În capitolul 9 apare același termen ca și în 8 cu privire la viziune/ vis = mareh- când se dă viziunea cu 2300 de seri și dimineți ca și ce cu 70 de săptămâni. Dumnezeu a trimis profeția cu cele 70 de săptămâni, proclamând venirea lui Mesiah, pentru al ajuta să înțeleagă de fapt profeția celor 2300 de seri și dimineți. Venirea lui Mesiah nu era ceva mitic, sau ceva suspendat deasupra istoriei. Din potrivă este un eveniment situat în timp. Elementele profeției ne ajută să o situăm cu precizie în timp. Acum va trebui să descoperim veriga de legătură dintre cele 70 de săprămâni și cele 2300 de seri și dimineți.

Sinopsă editorială

Patru expuneri moderne ale acestei profeții importante sunt vehiculate astăzi în gândirea religioasă. Ele reflectă „școlile” majore de interpretare profetică. Versetul 24 cu declarația sa introductivă („șaptezeci de săptâmâni au fost tăiate pentru poporul tău și pentru cetatea ta cea sfântă”) și cele șase expresii infinitivale ale sale („a încheia”, „a pune capăt”, „a ispăși”, „a aduce”, „a pecetlui”, „a unge”) constituie sumarul a ceea ce s-a desfășurat în această perioadă de timp.Interpretarea istoricistă susține că primele două expresii descriu cererile ca Israelul post-exilic să dezvolte o societate dreaptă în vederea pregătirii pentru venirea lui Mesia: ispășire pentru păcate și aducerea neprihănirii veșnice. Ultimele două expresii descriu câteva rezultate care au avut loc. Eșecul lui Israel încheie această perioadă și reduce la tăcere pentru totdeauna vocea profetică ce din timp în timp îndemna poporul la pocăință. Pe de altă parte însă, moartea ispășitoare a lui Mesia deschide calea pentru ungerea sanctuarului ceresc și a lucrării sale preoșești.

Versetele 25-27 lărgesc declarația introductivă (v.24) cu detalii ce se concentrează pe timpul apariției lui Mesia, confirmarea și întărirea legământului de către El și în special moartea Sa ispășitoare. Ultima a pus capăt serviciilor rituale ale sacrificiilor, însă ea adus neprihănirea veșnică, făcând posibilă mijlocirea preoțească a lui Mesia prin meritele Sale în favoarea păcătoșilor pocăiți, în sanctuarul ceresc.

Lucrarea examinează datele cronologice disponibile cu privire la cinci evenimente prevăzute în acest pasaj. Două din aceste date, 457 îHr. – al șaptelea an al lui Artaxerxe I (punctul de plecare al profeției) – și anul 27 dHr. – al 15-lea an al lui Tiberiu Cezar (botezul lui Isus și începutul lucrării sale) – pot fi considerate ca fiind definitiv stabilite. Anul 34 dHr. (sfârșitul acestei perioade) reprezintă cea mai rezonabilă dată pentru lapidarea lui Ștefan. Anul 30 dHr. sau 31 dHr. (anul morții lui Mesia) este o aproximație de plus sau minus un an. Nu este disponibilă nici o sursă pentru a evalua anul 408 dHr. (sfârșitul primilor 49 de ani ai profeției). Profețiile referitoare la timp ce pot fi evaluate ne oferă mărturia lor despre atotcunoștiința cu care El descoperă voința Sa în profeție. Poziția majoritară în interpretarea istoricistă adventistă este că acest pasaj (v.24-27) este explicația întârziată a îngerului Gabriel referitoare la profeția celor 2300 de zile-ani din viziunea anterioară (8:14,26). În sprijinul acestei legături autorul aduce patru dovezi referitoare la legăturile temporale dintre cele două viziuni. Acestea arată clar că cele 70 de săptămâni și 2300 de zile s-a intenționat să fie legate una de alta. Această legătură oferă punctul de plecare și de încheiere a celor 2300 de zile.

Daniel 9:24-27 se leagă de alte profeții din Daniel prin referirea la ungerea „sfintei sfintelor” – sanctuarul ceresc. Daniel 9 prevede că Mesia va face ispășire pentru păcat și va aduce neprihănirea veșnică. Astfel este deschisă calea către sanctuarul ceresc pentru mijlocirea preoțească. Daniel 8 îl vede pe Mesia ca Prințul oștirilor, realizând lucrarea preoțească în sanctuarul ceresc, lucrare ce este atacată de cornul cel mic. Daniel 7 descrie pe Mesia ca Fiu al omului – la sfârșitul judecății din sanctuarul ceresc – primind domnia și împărătia veșnică.

Iahve și organizarea cosmosului, Genesa 6:1-4.

Semnificația textelor din Genesa 6:1-4 continuă să producă nedumeriri pentru foarte mulți cerecetători, exegeți și interpreți ai textului biblic original. Putem să ne dăm seama că aceste texte sunt chiar o problemă reală, întrucât o pleiadă numeroasă de teologi concluzionează că aceste 4 texte sunt nimic mai mult decât una din multele porțiuni mitiologice ale Bibliei. Unii teologi au judecat, conform interpretărilor tradiționale antecedente, că aceste 4 texte nu au nimic în comun cu mitologia antică; deci avem de a face cu un material non-mitologic. Pe lângă faptul că acest material biblic a ridicat probleme hermeneutice serioase, totuși s-a dezvoltat o paradigmă hermeneutică standard. În acest articol voi prezenta care este punctul de vedere al  lui David L. Petersen profesor în cadrul Programului Studiilor Religioase de la Universitatea din Illinois în dreptul materialului biblic din Genesa 6:1-4. Adeseori se crede ca aceste texte biblice au fost extrase din mitologia Orientului Antic Apropiat și revizuite de un editor sau autor israelit și apoi inserate în materialul biblic. Deasemenea Genesa 6:1-4 este privit, de obicei, ca funcționând precum o izbucnire finală a răului de dinaintea potopului. Se argumentează că această izbucnire a răului a cauzat cataclismul planetar. Pe baza unei reexaminări stricte din diferite perspective metodologice, voi propune un mijloc de înțelegere a acestui material biblic destul de diferit de mijlocul de înțelegere a paradigmei standard.

Semnificația expresiei biblice „fiii lui Dumnezeu”, episodul din Genesa 6:1-4 în contextul primar

Cele mai multe studii ale pericopei „fiilor lui Dumnezeu” sunt limitate din punct de vedere exegetic și analizează texul într-un mod independent de celelalte texte biblice, ca să nu spunem că unele studii sunt chiar intruzive, deoarece amestecă mitologia păgână cu textul Biblic sau demitologizează Biblia. Alții cercetători argumentează ca această scurtă narațiune este de fapt o intruziune străină în cadrul textului Biblic. Scopul meu este ca printr-un studiu exegetic, printr-o cercetare a evidențelor istorice de dinaintea incidentului și de după incidentul Biblic, să identific la ce face referire expresia „fiii lui Dumnezeu”. Vom observa care este funcția pericopei în contextul mai larg al istoriei primitive/primare. În acest studiu nu vom ține cont de consensul opiniilor care se prounță în favoarea derivării acestei istorii dintr-un „mit israelit” ci ne vom ocupa strict de forma finală a textului ebraic.

1. IDENTITATEA FIILOR LUI DUMNEZEU:

Se pot oferii trei interpretări majore expresiei „fiii lui Dumnezeu” 1. „fiii lui Dumnezeu” sunt setiții conform versetelor din Genesa 5:1-3 în timp ce fetele oamenilor sunt urmașii de pe linia de descendență Cainită. Acest punct de vedere a fost susținut de foarte mulți Părinți Bisericești și de Reformatorii secolului al 16-lea. Desemenea acest punct de vedere este adoptat și de către mari teologi precum L.R. Wickham și P.S. Alexander.

Permanență versus recăsătorire și divorț

Jurământul marital din Eden (Genesa 2:23) s-a păstrat chiar și în afara Grădini Edenului. Căsătoria este un jurământ/legămînt permanent. Dumnezeu se logodeşte cu Israelul pentru totdeauna (Osea 2:19-20, Isaia 54:5). Noi trebuie să vedem/înţelegem căsătoria ca pe un legământ, asa cum îl vedeau şi cei din Orientul Antic Apropiat, sau ca pe un contract. Legămintele din OAA includeau preţuri, stipulaţii, penalizării în caz că legământul era încălcat. În Imperiul Babilonian vechi s-au descoperit documente care certifică faptul că mirele plătea tatălui miresei un fel de „tehartu” sau „muhar” = un preţ al logodnei, cam salariul lui pe 10 luni (10 shekeli), pentru a sigila căsătoria. Această plată era făcută pentru siguranța familiei fetei, pentru ca această căsnicie să nu devină frivolă sau ușuratică. Oricum tatăl fetei oferea mai multă zestre pe care o păstrau în siguranţă. Zestrea oferea securitate finainciară miresei, care o folosea după căsătorie sau în unele cazuri după moartea soţului; pentru copii şi pentru ea. Deci zestrea nu îndeplinea doar rolul de securitate finainciară, ci era şi un sigiliu în același timp. În general când zestrea era cantitativă se întocmea şi un act/contract cu diverse stipulaţii, în cele mai multe cazuri nu existau contracte, totul se făcea verbal – înaintea martorilor… mirele spunea câteva cuvinte, apoi tatăl miresei = este vorba de o ceremonie maritală verbală. Se asuma o responsabilitate şi drepturi (să rămână din punct de vedere sexual credincioși unul altuia).

Sexualitatea în Cântarea Cântărilor

Marele învățat evreu Rabbi Akiba cu ocazia conciliului de la Yarneh din anul 90 d.Chr. comentează în dreptul cărții Cântarea Cântărilor spunând că: „ nu există în lume nimic care să egalizeze ziua în care Cântarea Cântărilor a fost dată Israelului, căci toate cărțile sunt sfinte, dar Cântarea Cântărilor este Sfânta Sfintelor.” Alegorizarea Cântării Cântărilor: În anul 90 d. Chr. În momentul în care Rabi Akiba a numit Cânt. Cânt. = Sfânta Sfintelor, de fapt nu a făcut altceva decât că a alegorizat-o, având în minte relația istorică dintre prezența divină (Șeckinah – din Sfânta Sfintelor) și poporul Israel de la Exod la venirea lui Mesia. Mai târziu Rabi Akiba a spus că „acela care va cânta Cânt. Cânt. ca pe o cântare seculară nu va avea moștenire în lumea care va veni.” Potrivit tradiției rabinice nimeni nu avea voie să citească Cânt. Cânt. până la vârsta de 30 de ani. Această carte nu avea voie să fie folosită decât în contextul căsătoriei. Comentatorii creștini alegoriști au respins sensul literal de interpretare a Cânt. Cânt. De exemplu „sânii” Șulamitei au fost interpretați astfel: unul îl reprezenta pe Moise iar celălalt pe Aaron, sau amândoi „sânii” îl reprezentau pe Mesia, numai că pe linii diferite- unul îl reprezenta pe Mesia pe linia lui David, iar celălalt pe linia lui Efraim. O altă interpretare a celor doi „sâni” este aceea care spune că unul este Moise, iar celălalt este Fineas, sau unul îl reprezintă pe Iosua, iar celălalt pe Eleazar = deci reprezintă regele și preotul. Comentatorii Cânt. Cânt. sunt de obicei influențați de către filozofii păgâni greci sau platonici, dualiști și stoiciști. De-a lungul veacurilor diferiți comentatori nu reușesc să facă distincție între lucrurile cărnii și lucrurile spiritului. „Puritatea” din Cânt. Cânt. este asociată mereu și mereu cu abstinența sexuală, renunțarea totală la relațiile sexuale sau plăcerile trupești sunt asociate cu răul. Cânt. Cânt. a suferit nespus de mult datorită procesului de alegorizare prin care a trecut.