Blasfemia împotriva Duhului Sfânt

În Matei 12:31, Isus spune, “De aceea, vă spun: Orice păcat şi orice hulă vor fi iertate oamenilor; dar hula împotriva Duhului Sfânt nu le va fi iertată.” Acest păcat de hulă sau într-o altă traducere, de blasfemie împotriva Spiritului Sfânt este numit în mod obișnuit „păcatul de neiertat.” Evanghelistul Marcu citează de asemenea cuvintele lui Isus referitoare la acest subiect: „dar oricine va huli împotriva Duhului Sfânt, nu va căpăta iertare în veac: ci este vinovat de un păcat veşnic.” Articolul de față își propune să identifice care este acel păcat atât de teribil, din care omul nu mai poate fi salvat. Poate el să fie comis de către credincioși sau doar de către necredincioși? Sau poate fi comis de ambele caregorii de creștini? Putea fi comis doar în timpul lui Isus sau în timpul apostolilor? Mai poate fi comis acest păcat și astăzi? Dar ce se poate spune despre natura acestui păcat și cu ce este el diferit de celelalte păcate obișnuite?

De la teocrație la sclavie..

Aici se află câteva observații personale asupra compromisului făcut de poporul Israel. Unde a ajuns această națiune în cele din urmă??

1. Domnul l-a ales pe Israel. El dorea să fie conducătorul suprem al poporului (Judecători 8:23). Această formă de conducere se numește teocrație. El urma să vorbească/ conducă prin judecătorii și oficialii Săi.

2. Domnul nu vroia împărat peste Israel. Israel urma să fie un popor special (1Samuel 8:7). El știa care sunt pericolele acceptării unui împărat: a. mândria, b. luarea deciziilor de unul singur, c. omul este păcătos, d. divinizarea împăratului (precum cu Caligula, Nero, Domițian, sau Cezarii), e. Dumnezeu era înlocuit de împărat, f. să fim ca celelalte popoare.

3. Domnul a ales un împărat peste Israel prin Samuel (1Samuel 16)

4. Ei se alegeau unii pe alții împărați peste Israel, sau uneori poporul îi alegea. Glasul Domnului a fost adus la tăcere.

5. El se făcea împărat peste Israel sau Iuda. Exemplu este Ioahaz (2Împărați 23:3)

6. Alții, adică străinii, puneau împărați peste Israel. Un exemplu este Neco care-l pune împărat pe Eliachim (2Împărați 23:34). Deci păgânii au ajuns să conducă (într-un fel) poporul lui D-zeu.

7. În final nimeni nu a mai pus un împărat peste Israel.

8. Împărați străini îi duceau pe împărații Israelului în captivitate: asiriană, babiloniană.

9. Domnul trimite alți împărați să aibă stăpânire asupra lui Israel.

Trist! Acestea sunt urmările sigure ale compromisului, a negocierii cu D-zeu, și a dorinței de a fi ca lumea din jur.

CAFEAUA: DUȘMANUL CARE-ȚI ZÂMBEȘTE

 

–          Hipocrate – părintele medicinei a spus: ‟Alimentul tău să fie medicamentul tău, și medicamentul tău să fie alimentul tău.” – nu-i așa că astfel ar trebui să spunem și noi când mergem la magazin sau ne punem la masă?

–          Apostolul Pavel – organizatorul Bisericii Creștine a spus: ‟Fie că beți, fie că mâncați, să faceți totul spre slava lui Dumnezeu.” Cine poate să-l laude pe Dumnezeu cu sticla vin fermentat, sau cafea în mână?

–          Richard Schwarz – spune că: ‟întotdeauna a existat o legătură sau o afinitate între doctrinele reformei sănătății și principiile religioase ale mântuirii.”

–          John Harvey Kellogg (cel mai mare medic (adventist) al secolului 19-lea)– a promovat abstinența totală de la narcotice, tutun, cafea, alcool, și ciocolată.

–          Budha – a afirmat astfel ‟Fiecare persoană umană este autorul proriei lui sănătăti sau boli.”

–          Un medic modern afirmă: ‟Majoritatea oamenilor îşi cheltuiesc sănătatea câştigând bogăţie, iar apoi îşi cheltuiesc bogăţia ca să recâştige sănătatea.”

–          Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea –  s-a născut în perioada în care a avut loc cea mai mare reformă din istorie în ceea ce privește sănătatea. Cei mai mari reformatori din domeniul sănătăți contemporani cu Ellen G. White au fost: John Kellog, Sylvester Graham (pâinea graham); L. B. Coles, James Caleb Jackson, Russel Trall, Vicent Priessnitz (țăranul austriac care a descoperit pentru prima data în istorie că apa este un agent curativ, calmează dureri, reduce inflamațiile, etc), William Lloyd Garrison, Samuel Thomson, William Alcott etc…

Ce înseamnă cuvântul cafea?

INTERNAL EVIDENCES WHICH SHOW THAT THE AUTHOR OF HEBREWS IS THE APOSTLE PAUL ??

At a first glance the Epistle to the Hebrews presents itself to the reader as a riddle, as an enigma or as an anonymous document. In this paper I will examine the internal evidences which gives us some clues about the real author of the Epistle to the Hebrews.

The author of Hebrews says very little about himself. Yet, the epistle holds myriad of evidences, and as they are fitted together into a whole, the picture of the author becomes clearer.

   1.   The author was a man

One passage from the Epistle of Hebrews discovers us the gender of the author: he was a man. Hebrew 11:32 – “For the time would fail me to tell of…” [ἐπιλείψει με γὰρ διηγούμενον ὁ χρόνος περὶ…]. We can see that the present middle participle [διηγούμενον] “recounting, telling” has a masculine, accusative, singular suffix (-ov) – thus we can say that the author of the Epistle to Hebrew is a man.

   2.   The author was approximately fifty years old

It seems that the author of the Epistle ot the Hebrews communicated with a great authority, and this suggests that he was an older man. It would have been too arrogand for a young man to warn, to reprove, to exhort, to command, and bless the people of his own church (Hebrews 13:22, 24). In addition, the Epistle to the Hebrews is included in the Canon of the New Testamet Scriptures and this is an acknowledgment of the authorʼs authority.

Another evidence is that all of the other New Testament authors (Matthew, Mark, Luke, John, James, and Peter) were fifty or more years old in AD 64: – AD 64 in this case being the generally accepted year for the writing of the Epistle to the Hebrews. These two internal evidences suggest that the author should be at least fifty years old at the time of the writing of this letter.

   3.   The author was an intelligent man

Many theologians state that the author of Hebrews was an educated or an intelectual man.[1] His Jewish education

ISSUES IN THE GREAT CONTROVERSY THEME

     Today I have finished my reading about the history of the most divisive book that was ever written in Seventh-day Adventist Church: Questions on Doctrine. While I was getting closer to its end I was very surprised by a final article in the book written by Herbert E. Douglas. I want to share this short article with you. I hope you will be amazed also as you read the following lines:

    The great controversy that the Bible describes is far different than Hollywood’s portrayal of a galactic clash of heavenly warriors with their shining swords. The great controversy is over the question of who can best govern the universe and who presents the best principles by which created intelligences can find hope, health, happiness, and heavenly assurance, while living on a planet still to be sanitized from all the evil for which Satan is responsible. To say it another way, the great controversy is not a spectator sport. It does not give anyone the luxury of sitting in the bleachers. You and I are actors on the stage of the universe. How we play our part will determine not only our eternal futures but also help significantly in vindicating the integrity of God’s order in the universe.

     Stephen Hawking, that remarkable Cambridge University mathematician and cosmologist, in his 1988 book A Brief History of Time, wrote that were scientists to discover the long-sought „theory of everything” to explain the varying mechanisms of the universe, „we would truly know the mind of God.”

     Seventh-day Adventists have been given just that – the „theory of everything; that truly introduces us to the „mind of God.” We didn’t discover it – it was given to us. We call it the Great Controversy Theme, the unified field of clarity as to what is going on in this wonderful universe. Here we summarize the overall scope of the Great Controversy Theme (GCT):

     „The central theme of the Bible

THE IDENTITY OF MELCHIZEDEK FROM HEBREWS 7:1-10 IN THE LIGHT OF GENESIS 14:18-20 WITH A SHORT HISTORY OF INTERPRETATION

   1. Introduction and statement of the problem

   The figure of Melchizedek[1] appears only three times in the Judeo-Christian Scriptures: in Genesis 14:18-20, in Psalm 110:4, and in Hebrews 7:1-3. His figure presented in these three places in the Bible “gave rise to a considerable unorthodox speculation as a result of the enigmatic account of Genesis 14.”[2] There are many contributions made by many theologians on this subject, but there is a little consensus among them in regard to the significance and function of Melchizedek in these narratives, especially in the Epistle to Hebrews chapter 7.

   1.1. Purpose for the study

   There are different categories of interpretations regarding the identity and function of Melchizedek in Hebrew 7. Firstly, this study aims to trace a short history of interpretation of the figure and function of Melchizedek. And secondly we will try to understand the identity and function of Melchizedek in Hebrews 7 from a Genesis narrative perspective.

         1.2. Delimitations of the study

    This research is limited to an examination of two Biblical narratives: Hebrews 7:1-10 and Genesis 14:18-20 along with a short history of interpretation of these two passages.

EXTERNAL AND INTERNAL EVIDENCES WHICH SUPPORT THE DOMITIANIC DATE OF REVELATION

From its beginning, the Apocalypse, more than any other New Testament book enjoyed recognition, acknowledgement and a wide distribution.[1] The book received great attention from scholars and laymen. Numerous commentaries on the Apocalypse were written in the early church and throughout the Middle Ages. Theologians and scholars from various parts of Europe wrote commentaries on the Apocalypse. Louis A. Brighton makes a list with the names of all the most important scholars who wrote about Revelation, and in this list appear the names of: Hippolytus of Rome, Melito of Sardis (around 165 A.D.), Oecumenius, Primasius, Victorinus, Arethas, Andreas, Tyconius, Venerable Bede, Alcuin, and Anselm of Laon.[2]

The Apocalypse still receives attention, and it has received attention especially in the last sixty years which has caused resurgence in interest in the book of Revelation. Today there is a revival in interest in Revelation among theologians, historians, and biblical scholars, and this thing could be seen in the release of so many commentaries on Revelation.[3]

1.1. Purpose of the study

Due to the fact that in twenty first century there are so many questions and two main options regarding the date of the composition of the book of Revelation, this phenomenon make necessary an investigation of historical evidences regarding the historical date of the composition of Revelation.[4]

Commentators of Revelation propose two main dates for its composition: a Neronic date[5] (64-68 A.D.) and a Domitianic date (95-96 A.D.).[6] During the twentieth century, most scholars

AN EXEGETICAL ANALYSIS OF THE FALL OF JERICHO AND ACHAN’S SIN NARRATIVES IN THE LIGHT OF חֵרֶם AND כֹּ֚ל

1. Introduction

The Biblical term חֵרֶם received much attention in the last centuries, and there are many approaches to this term. The חֵרֶם plays a key structural role in leading to the story of the fall of Jericho and in Achan’s story, where the חֵרֶם is at the heart of the events, and from here onward to the Ai episode, as well as linking backward to the spy narrative of Joshua 2. The aim of this research is to understand the concept of חֵרֶם in the light of Jericho’s fall and Achan’s sin.

1.1. Statement of the problem

The biblical term חֵרֶם can be placed among other biblical Hebrew terms which have caused many misunderstandings, contradicting opinions, controversies, and have led scholars and theologians to disputation. There are many contributions by many theologians and archaeologists on this subject,[1] but there is a little consensus among them in regard to the significance and function of this term in Jericho’s fall and Achan’s sin narratives.

1.2. Purpose of the study

There are different categories of חֵרֶם in the Hebrew Bible, as is reflected in legal texts from Torah and in narrative texts of the historical books of the Old Testament. On the first hand, this study aims to clarify the fact that a very different and specific kind of חֵרֶם is used in Joshua chapters 6 and 7. This חֵרֶם is in contrast with the references to sin חֵרֶם of the Canaanite nations that can be seen throughout the rest of the book.

On the second hand, this study aims to use literary and exegetical tools in order to clarify the precise meaning of the term חֵרֶם in relation to the destruction of Jericho and the death of Achan.

On the third hand, this study will trace the history of interpretation of Jericho and Achan’s narratives in the light of חֵרֶם:

LUTHER`S UNDERSTANDING OF BAPTISM

1. The nature of baptism in Luther`s understanding

When Luther began to shape his theology about baptism, he had to address both Catholics and the Anabaptists. He developed his views on baptism especially in his controversy with Anabaptist movement. But in the begining he limited his discussion to a reinterpretation of the Catholic and traditional view. Later, when Anabaptist spread their movement in Europe between 1525-1527, the reformer changed his perspective on this sacrament. Luther was concerned with the external form of baptism rather than its inner significance. The more will we understand his doctrine obout baptism, the more will we understand his doctrine of justification. And just as Augustine shaped his theological views through dealing with controversies, Luther also shaped his views on baptism through the controversies wich he faced.

1.1.        Baptism as the Work of God

Luther believed in the idea that baptism is God`s work, and this fact becomes prominent toward the end of his life. In his writing against he Anabaptists in 1528, Luther launches an attack on their practice of „rebaptism”, arguing that baptism cannot be repeated because it is the work of God. Luther thaught that baptism is purely the work of God because it is founded upon the word of God, not invented by any man.[1] Thus baptism is usefull for every christian. Just as the Ten Commandaments, the Christian Creed and the Lord`s Prayer were revealed by Jesus himself, also, baptism is not a trifle, but the institution of God. When a pastor or a minister administer this sacrament in Jesus name, not the man but God Himself does it. So, even if it is performed by human hands, baptism is His own work.[2] In 1534 Luther affirmed that when John the Baptist baptized Christ, Christ Himself instituted baptism. He explains the event of Jesus` baptism as revelation of the Holy Trinity: The heavens, previously closed, and are now opened, becoming a clear gateway and window for us to see into heavean itself. There is no longer a dividing line between us, for he has descended into the baptismal water…. God – Father, Son, and Holy Spirit has revealed himself with all his angels.[3]

Truly, this amazing scene of His baptism shows that baptism as sacrament is not a human work. It is very interesting to discover that Luther believes

O exegeză la textul din Romani 14:5-6

Introducere

Formularea problemei și scopul lucrării

Epistola către romani este una dintre cărțile Bibliei care a generat multe comentarii și dezbateri, însă a cărei exegeză, după cum o caracteriza K. H. Rengstorf, este inadecvată privind „profunzimile circumstanțelor genezei ei”.[1] F. C. Baur afirma că o exegeză imparțială trebuie să se bazeze pe contextul istoric al Bisericii de la Roma din timpul redactării scrisorii.[2] În dezbaterile dintre unii teologi evanghelici[3] şi teologii sabatarieni, pasajul din Romani 14:5-6 reprezintă unul dintre cele mai folosite argumente pentru a demonstra invalabilitatea poruncii a patra din Decalog, deoarece „toate zilele sunt la fel”. Astfel, ţinerea vreunei zile de închinare special dedicate lui Dumnezeu nu mai este considerată a fi de actualitate creştină. Diverşi comentatori au interpretat acest pasaj ca făcând referire la sărbătorile iudaice, unii la zile superstițioase de sorginte păgână, iar alţii la respectarea unor zile de post. Așadar, scopul lucrării este de a analiza care este natura acestor zile disputate. În acest sens va fi necesară înțelegerea controversei dintre „cel slab în credință” (14:1) și „cei tari” (15:1) în credință, punctând trăsăturile lor distincte. Știind că „cel slab” mânca exclusiv „verdeţuri” (versetul 2) şi nu carne ca cei „tari”, acesta fiind cel care se abţinea „pentru Domnul” (versetul 6), atunci cine era cel care considera toate zilele la fel și cine era cel care ţinea anumite zile (versetul 5)?

Aproape toţi comentatorii pleacă de la presupunerea că „cel slab” era cel care se preocupa cu alegerea anumitor zile, însă textul în sine și practica apostolului Pavel nu pare să susțină o astfel de presupunere.[4] În viziunea unor comentatori ca de exemplu, John Murray, varianta „celor tari” poate fi în egală măsură veridică.[5] Astfel, va trebui să analizăm structura pericopei și practica apostolui (acesta declarându-se printre „cei tari” în 15:1) pentru a stabili cine era preocupat de ținerea unor anumite zile. De asemenea, va trebui să aflăm motivațiile controversei „slab” – „tare” și care este legătura dintre dieta „celui slab” și (ne)ținerea unor anumite zile.

Aspecte critice din teologia și viața capilor reformei

ASPECTE CRITICE DIN TEOLOGIA ŞI VIAȚA CAPILOR REFORMEI

Introducere

1.    Fundalul problemei și scopul lucrării

Cunoașterea adevăratei istorii a protestantismului și a protagoniștilor ei este crucială din perspectiva istorică creștină, incluzând valorile și începuturile formării lui. Studiul secolelor 15 și 16 este o cercetare neabătută de câteva secole bune, întrucât au fost hotărâtoare pentru toți oamenii lui Dumnezeu. A fost o perioadă de o importanță capitală mai ales pentru Occidentul creștin. Odată cu Renașterea italiană, care s-a răspândit rapid în Europa de nord, cu descoperirea Lumii Noi și cu începutul revoluției științifice, care a avut consecințe epocale, pe scena politico-religioasă europeană a izbucnit Reforma protestantă. Europenii au devenit preocupați mai mult ca niciodată de religia lor. Astfel persoane ca Martin Luther, Jean Calvin, Huldrich Zwingli, John Knox, Anabaptiștii și multe alte persoane și-au consacrat parțial sau total viața pentru înfăptuirea unei Reforme care a dus la scindarea întregii Europe în două tabere ostile – catolicii și protestanții – între care ura și suspiciunea reciprocă n-au încetat niciodată cu totul. Întreaga Europă părea obsedată de Dumnezeu. Însă cu toate acestea se pare că protagoniștii Reformei nu l-au avut întru totul pe Dumnezeu cu ei în înfăptuirea acestei mișcări continentale, motiv care ne determină să constatăm că secolele 15-16 au fost o perioadă de mare criză nu numai pentru greci, evrei și musulmani sau doar pentru Cristofor Columb sau pentru Ferdinand și Izabella ci și pentru capii principali ai Reformei, pe care îi are în obiectiv cercetarea de față. Astăzi, la o distanță de cinci sute de ani de la momentul izbucnirii Reformei protestante se ridică din nou mult reverberata întrebare: Cine au fost de fapt eroii și protagoniștii Reformei? Ce se poate spune despre caracterul lor? Dar despre relațiile lor cu autoritățile seculare contemporane lor? Au fost ei niște „sfinți în lume” sau niște păcătoși dependenți de harul divin? Cât la sută din teologia reformatorilor a fost determinată de Biblie și ce rol a jucat tradiția eclesiastică în modelarea teologiei protestante embrionare? A fost Biblia singura bază teologică de pe care s-a înfăptuit Reforma? Sau cât de mult sau de puțin s-au îndepărtat reformatorii de tradițiile mistice, ilogice și înrobitoare ale catolicismului medieval apostaziat? Iar pe de altă parte, oare sunt întemeiate unele acuze catolice aduse dea lungul secolelor, în ceea ce privește comportamentul reformatorilor care s-au rupt de „biserica mamă”?

Definirea termenului liturgic – „AMIN”

Introducere

     Cuvântul „Amin” pronunțat ɑːˈmɛn sau eiˈmɛn în limba engleză se pronunță într-un mod similar și în limba ebraică אָמֵן. În limba română se pronunță AMIN. Într-un mod aproape identic este rostit și de către vorbitorii de limbă tiberiană ʼĀMĒN sau ʼĀMĪN. De asemenea, mari diferențe de pronunțare nu există nici în limba greacă, aici pronunțându-se ἀμήν (amen). Sau în limba arabă, se pronunță tot آمين‎ – adică amen. În ceea ce privește semnificația acestui mic cuvânt, majoritatea traducătorilor propun ideea de a fi tradus prin expresiile: „așa să fie” sau „cu adevărat.” Mai mult decât atât acest cuvânt este o afirmație sau un acord exprimat.[1] Cuvântul în sine se găsește în textele Bibliei, în Vechiul Testament în formă ebraică, iar în Noul Testament în formă greacă. În ceea ce privește iudaismul, s-a descoperit că folosința acestui termen poate fi trasată înapoi în timp la apariția primelor texte iudaice.[2] Mai târziu, acest termen, a fost adoptat în mod general în creștinism, folosindu-se în cadrul serviciilor liturgice ca și cuvânt de încheiere sau de concluzie a unei rugăciuni sau al unui imn. În Islam, acest cuvânt se folosește ca și concluzie finală a unei implorări (Dua- دعاء). Iar traducătorii englezi obișnuiți ai cuvântului amin propun mai multe variante de traducere ale acestui cuvânt, precum: „cu siguranță”, „cu adevărat”, „într-adevăr”, sau „așa să fie.”[3] De asemenea, acest cuvânt poate fi folosit și ca o expresie colocvială care să transmită ideea de „acord puternic” sau hotărâre irevocabilă.

1. Pronunțarea

     În limba engleză, termenul „amin” se poate pronunța în două moduri diferite: ah-men (/ɑːˈmɛn/) sau ay-men (/eɪˈmɛn/), cu mici variații în ceea ce privește accentul (primele două silabe pot fi accentuate în mod egal, fără a pune accentul pe prima sau pe a doua silabă). Prima modalitate de pronunție redată mai sus, adică ah-men se folosește de obicei în engleza britanică. Aici o folosesc experții muzicii clasice, dar se folosește și în diverse bisericii într-o formă mult ritualizată. Se pare că denominațiunile protestante evanghelice folosesc acest cuvânt într-o măsură mult mai mare decât alte denominațiuni creștine. Iar a doua modalitate de pronunție, adică ay-men, este produsul Marii Mișcări a Vocalei, care a avut loc în secolul al XV-lea. Acest al doilea mod de pronunțare al termenului „amin” este adeseori asociat cu protestantismul irlandez și cu denominațiunile protestantismului evanghelic conservator. De asemenea, acest mod de pronunțare a termenului „amin” este caracteristic muzicii gospel. Astăzi, romano-catolicii anglofoni