EXTERNAL AND INTERNAL EVIDENCES WHICH SUPPORT THE DOMITIANIC DATE OF REVELATION

From its beginning, the Apocalypse, more than any other New Testament book enjoyed recognition, acknowledgement and a wide distribution.[1] The book received great attention from scholars and laymen. Numerous commentaries on the Apocalypse were written in the early church and throughout the Middle Ages. Theologians and scholars from various parts of Europe wrote commentaries on the Apocalypse. Louis A. Brighton makes a list with the names of all the most important scholars who wrote about Revelation, and in this list appear the names of: Hippolytus of Rome, Melito of Sardis (around 165 A.D.), Oecumenius, Primasius, Victorinus, Arethas, Andreas, Tyconius, Venerable Bede, Alcuin, and Anselm of Laon.[2]

The Apocalypse still receives attention, and it has received attention especially in the last sixty years which has caused resurgence in interest in the book of Revelation. Today there is a revival in interest in Revelation among theologians, historians, and biblical scholars, and this thing could be seen in the release of so many commentaries on Revelation.[3]

1.1. Purpose of the study

Due to the fact that in twenty first century there are so many questions and two main options regarding the date of the composition of the book of Revelation, this phenomenon make necessary an investigation of historical evidences regarding the historical date of the composition of Revelation.[4]

Commentators of Revelation propose two main dates for its composition: a Neronic date[5] (64-68 A.D.) and a Domitianic date (95-96 A.D.).[6] During the twentieth century, most scholars

DANIEL CAPITOLUL –II–

Capitolele 2 și 7 din Daniel se ocupă de același subiect în general: profeții privitoare la ridicarea și căderea celor patru mari puteri mondiale Mediteraneene. Prima profeție a fost dată unui împărat păgân, Nebucadnețar, într-un vis în timp ce el dormea noaptea (2:1). A doua profeție a fost dată profetului Daniel însuși în timp ce dormea în pat noaptea (7:1-2). Astfel spus modul de revelare a profețiilor a fost același în ambele situații, doar recipientele care a primit revelația au fost diferite, iar această ușoară observație în ceea ce privește recipientul revelației ne conștientizează în același timp că cele două revelații sunt diferite în conținut. Cititorul atent va observa de fapt că visul profetic revelat lui Nebucadnețar este mult mai simplu decât cel revelat lui Daniel. Nebucadnețar a văzut în visul lui doar un chip imens compus din patru metale respectiv 5 componente în total, și apoi o mare piatră care s-a izbit de picioarele chipului și l-a sfărâmat, apoi piatra a crescut până a umplut întreg pământul, pe când Daniel în capitolul 7 primește un mesaj, este vorba de același mesaj practic, doar că are cu mult mai multe detalii. În capitolul 7 putem înțelege și mai bine profeția deoarece a animalele sunt animate, în mișcare, pe când metalele NU. Deci împărățiile reprezentate de metalele din capitolul 2 î-și găsesc corespondente în capitolul 7. În același timp mesajul progresează și descrierea pe care o face profetul biblic în capitolul 7 este mai bună și mai bogată decât imaginea care i se oferă împăratului păgân. Dacă împăratului păgân prezentarea celor 4 imperii i se face într-un mod mai general totuși prezentarea care i se face lui daniel este mai detaliată și mai captivantă. Și dacă vorbim despre detalii profetice, astfel de detali mai găsim și în capitolele 8 și 11.

Sunt două metode hermeneutice de a studia și interpreta profețiile din Daniel: 1. În primul caz erudiții critici avansează teoria conform căreia metoda de propice de a studia cartea lui Daniel este de a începe cu Daniel 11și mergând înapoi prin capitolele 8, 7 și 2. Astfel Daniel 11devine măsura sau etalonul de interpretare a profețiilor din întreaga carte a lui Daniel. Interpreții au crezut că Daniel 11 aproape în întregime se referă la regele grec Antioch Epifanes care a condus regatul Seleucid din Antiohia până în Siria din aproximativ anul 175-164 î.Hr. Iar odtaă ce am determinat că Antioch este subiectul principal al profeției din Daniel 11 acești critici citesc apoi toate profețiile făcute înaintea celor din Daniel 11 și-l identifică în multe locuri pe Antioch Epifanul. Astfel, pentru ei figura lui Antioch Epifanul este o figură atot-cuprinzătoare a profețiilor lui Daniel. 2. Cealaltă metodă de a aborda cartea lui Daniel este: de a începe studiul cărții cu Daniel 2 și a merge în continuare cu interpretarea profeției prin capitolele 7, 8 și 11. Însă această metodă de abordare ne va oferii un punct de vedere diferit în ceea ce privește interpretare cărții lui Daniel. Cu ajutorul aceste metode vom putea vedea și ordinea succesivă a împărățiilor: Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma. Dacă ne vom folosi de prima metodă de abordare și interpretare a profeției, atunci Antioh Epifanul va fi figura centrală a tuturor profețiilor din întreaga carte, însă dacă vom folosi a doua metodă de interpretare figura lui Antioh Epifanes nu va mai fi figura proeminentă decât acolo unde chiar este vorba despre el și împărăția lui grecească.

Întrebarea care se ridică este: Care este cea mai corectă metodă de interpretare a profețiilor lui Daniel ? Răspunsul: De vreme ce în Daniel 2 ni se prezintă profeția într-un mod cât se poate de simplu, iar Daniel 7 o prezintă într-un mod mai detaliat și mult mai complex, mi se pare natural și logic să începem studiul profeției cu profețiile mai simple și să ne îndreptăm apoi progresiv spre profețiile mai detaliate și mai complexe observând și înțelegând noi detalii prezente în profețiile care se succedă. Deci prima dată ar trebui să studiem cele patru mari profeții din capitolele 2 și 7 din secțiunea Aramaică a cărții și apoi celelalte profeții din capitolele 8 și 11. Profeția din capitolul 9 însă are o natură diferită de vreme ce se concentrează asupra viitorului poporului evreu și asupra lui Mesiah. Despre aceste patru profeții de care am amintit mai sus putem afirma faptul că sunt conectate unele de altele ca o serie de circuite electrice paralele. Toate cele patru profeții pornesc de pe același punct de interpretare, dar progresează diferit în ceea ce privesc detaliile. Paralelismul între profeții poate fi stabilit pe baza limbajului comun al profețiilor, a simbolurilor comune găsite în cadrul profețiilor și a interpretărilor pe care le găsim chiar în carte. Capitolul 2, primul capitol profetic din cadrul celor 4 mari capitole profetice are cea mai lungă introducere. Ne informează despre circumstanțele în care profeția a fost dată și cum a fost interpretată, însă în contrast cu acest capiyol 2, capitolul 7 are o introducere foarte scurtă care consistă din exprimarea unei date și a afirmației lui Daniel că profeția i-a fost arătată direct în vis. Însă cu multă atenție în introducerea de la capitolul 2, care face parte din secțiunea istorică, totuși descoperii elemente semnificante care ne ajută să facem tranziția de la istorie la profeție.

Nebucadnețar uită visul

Interesant este că Nebucadnețar uită visul pe care l-a visat[1], oare de ce ? O explicație psihologică este că s-a simțit copleșit de visul respectiv. Probabil că a înțeles el că visul respectiv are o origine divină, și speriat l-a respins pentru a scăpa de realitatea conținutului visului care pentru el era înfricoșătoare și amenințătoare. O altă explicație spune Doukhan este aceea că Dumnezeu însuși a produs amnezia. Babilonienii considerau actul uitării unui vis ca fiind un semn clar că visul este de origine divină. Leo Oppenheim spune că în antichitate  „dacă un om uită visul visat, aceasta înseamnă că zeul lui este mânios pe el”.

PROFEȚIA DIN DANIEL 9:24-27 – REQUIEM PENTRU MESSIAH

În capitolul 9 din Daniel suntem în anul 1 al domniei lui Darius (538 B.C.E.), este exact același an în care  Daniel întâlnește leii în groapă (cap 6). Este de fapt anul domniei lui Cyrus care are ca și coregent pe Darius. Interesant este că Isaia l-a denumit pe Cyrus un fel de mesiah[1]/ salvator al evreilor. Daniel înțelege din cărțile lui Ieremia că 70 de ani va dura robia.[2] Cei 70 de ani de robie au început în anul 605, odată cu distrugerea Ierusalimului, 68 de ani au trecut și nu s-a întâmplat nimic. Preoții, profeții și regii erau deasemenea unși pentru a devenii un fel de Mesiah. În istoria Israelului avem mai mulți Mesiah: Biblia îl numește pe Aaron Mesiah (Exod 28:41), la fel este numit și profetul Isaia (Isaia 61:1), Saul (2 Samuel 1:14), David (1 Samuel 16:6) și chiar prințul străin Cyrus este numit Mesiah (Isaia 45:1). Astfel speranța lui Isreael a mers de la un Mesiah la altul. Numai că profeția din capitolul 9 ne duce la un Mesiah al unui an Sabatic, al unul Jubileu. Mesiah din acest capitol este mesiah tuturor oamenilor, nu doar al unui popor (Israel), un Mesiah al tuturor celorlalți mesiah, un Mesiah universal. Misiunea acestui Mesiah este universală – îi include pe mulți — rabiim = acest termen are o conotație universală (Ezra 3:12 + Daniel 12:2). Profeții de foarte multe ori au folosit acest termen pentru a descrie oamenii și națiunile toate implicate în adorarea universală a lui Dumnezeu (Mica 4:2). Mesia din acest capitol este Mesiah tuturor și cel care salvează lumea. Acest ultim Mesia ne conduce spre jubileu și spre Sabatul Sabatelor care avea loc odată la 7×7 ani = 49 ani, un timp de har și libertate când umanitaea și natura reânvie sau se naște din nou. Profeția celor 70 de săptămâni este legată de cele 2300 de seri și dimineți. Daniel a fost tulburat de profeția celor 2300 de seri și dimineți, a mers și a consultat profeția celor 70 de ani, ca să înțeleagă apoi încele din urmă profeția celor 70 de săptămâni. Cuvântul cheie care trece ca un fir de aur prin capitol este expresia „a înțelege”.  Dacă nu înțelegi cele 70 de săptămâni cu greu poți să înțelegi cele 2300 de seri și dimineți. Îngerul Gabriel care l-a ajutat pe Daniel să înțeleagă profeția celor 2300 de seri și dimineți acum reapare în capitolul 9 pentru al ajuta din nou să înțeleagă această profeție (vers 23). În capitolul 9 apare același termen ca și în 8 cu privire la viziune/ vis = mareh- când se dă viziunea cu 2300 de seri și dimineți ca și ce cu 70 de săptămâni. Dumnezeu a trimis profeția cu cele 70 de săptămâni, proclamând venirea lui Mesiah, pentru al ajuta să înțeleagă de fapt profeția celor 2300 de seri și dimineți. Venirea lui Mesiah nu era ceva mitic, sau ceva suspendat deasupra istoriei. Din potrivă este un eveniment situat în timp. Elementele profeției ne ajută să o situăm cu precizie în timp. Acum va trebui să descoperim veriga de legătură dintre cele 70 de săprămâni și cele 2300 de seri și dimineți.

Sinopsă editorială

Patru expuneri moderne ale acestei profeții importante sunt vehiculate astăzi în gândirea religioasă. Ele reflectă “școlile” majore de interpretare profetică. Versetul 24 cu declarația sa introductivă (“șaptezeci de săptâmâni au fost tăiate pentru poporul tău și pentru cetatea ta cea sfântă”) și cele șase expresii infinitivale ale sale (“a încheia”, “a pune capăt”, “a ispăși”, “a aduce”, “a pecetlui”, “a unge”) constituie sumarul a ceea ce s-a desfășurat în această perioadă de timp.Interpretarea istoricistă susține că primele două expresii descriu cererile ca Israelul post-exilic să dezvolte o societate dreaptă în vederea pregătirii pentru venirea lui Mesia: ispășire pentru păcate și aducerea neprihănirii veșnice. Ultimele două expresii descriu câteva rezultate care au avut loc. Eșecul lui Israel încheie această perioadă și reduce la tăcere pentru totdeauna vocea profetică ce din timp în timp îndemna poporul la pocăință. Pe de altă parte însă, moartea ispășitoare a lui Mesia deschide calea pentru ungerea sanctuarului ceresc și a lucrării sale preoșești.

Versetele 25-27 lărgesc declarația introductivă (v.24) cu detalii ce se concentrează pe timpul apariției lui Mesia, confirmarea și întărirea legământului de către El și în special moartea Sa ispășitoare. Ultima a pus capăt serviciilor rituale ale sacrificiilor, însă ea adus neprihănirea veșnică, făcând posibilă mijlocirea preoțească a lui Mesia prin meritele Sale în favoarea păcătoșilor pocăiți, în sanctuarul ceresc.

Lucrarea examinează datele cronologice disponibile cu privire la cinci evenimente prevăzute în acest pasaj. Două din aceste date, 457 îHr. – al șaptelea an al lui Artaxerxe I (punctul de plecare al profeției) – și anul 27 dHr. – al 15-lea an al lui Tiberiu Cezar (botezul lui Isus și începutul lucrării sale) – pot fi considerate ca fiind definitiv stabilite. Anul 34 dHr. (sfârșitul acestei perioade) reprezintă cea mai rezonabilă dată pentru lapidarea lui Ștefan. Anul 30 dHr. sau 31 dHr. (anul morții lui Mesia) este o aproximație de plus sau minus un an. Nu este disponibilă nici o sursă pentru a evalua anul 408 dHr. (sfârșitul primilor 49 de ani ai profeției). Profețiile referitoare la timp ce pot fi evaluate ne oferă mărturia lor despre atotcunoștiința cu care El descoperă voința Sa în profeție. Poziția majoritară în interpretarea istoricistă adventistă este că acest pasaj (v.24-27) este explicația întârziată a îngerului Gabriel referitoare la profeția celor 2300 de zile-ani din viziunea anterioară (8:14,26). În sprijinul acestei legături autorul aduce patru dovezi referitoare la legăturile temporale dintre cele două viziuni. Acestea arată clar că cele 70 de săptămâni și 2300 de zile s-a intenționat să fie legate una de alta. Această legătură oferă punctul de plecare și de încheiere a celor 2300 de zile.

Daniel 9:24-27 se leagă de alte profeții din Daniel prin referirea la ungerea “sfintei sfintelor” – sanctuarul ceresc. Daniel 9 prevede că Mesia va face ispășire pentru păcat și va aduce neprihănirea veșnică. Astfel este deschisă calea către sanctuarul ceresc pentru mijlocirea preoțească. Daniel 8 îl vede pe Mesia ca Prințul oștirilor, realizând lucrarea preoțească în sanctuarul ceresc, lucrare ce este atacată de cornul cel mic. Daniel 7 descrie pe Mesia ca Fiu al omului – la sfârșitul judecății din sanctuarul ceresc – primind domnia și împărătia veșnică.

Nebucadnețar și Babilonul

Numele lui Nebucadnețar este un nume proeminent în Vechiul Testament și deasemenea numele lui ocupă un rol important în mintea multora care au colecționat și cercetat cărți, cronici, tăblițe, manuscrise și documente antice. În mintea fiecărui cercetător al antichității există adânc ideea că acest Rege al Babilonului a luat Iuda în captivitate și i-a dus la mare depărtare, într-un pământ străin. Chiar mai mulți profeți antici au consemnat în cărțile lor numele lui Nebucadnețar: autorul cărții Cronicilor, profetul Ieremia, Daniel, autorul cărții Estera, autorul cărților Regilor, Nemia și Ezra. Fiecare au avut observațiile lor teologice în dreptul lui Nebucadnețar și fiecare ne oferă un tablou diferit dar nu contradictoriu al acestui mare Monarh Babilonean. Chiar în mult discutata introducere istorică a cărții lui Daniel ni se descrie caracterul și personalitatea lui Nebucadnețar.

Majoritaea surselor despre domnia lui Nebucadnețar le avem din imperiul Babilonean sau informațiile sunt supuse supaviețuirii accidentale a tabletelor de lut scrise în sistemul cuneiform. Când privim la evidențele istorice parțiale care ne-au rămas din antichitate nu putem să nu regretăm în același timp că omenirea a pierdut în timp o mare bogăție de texte și scrieri în diferite genuri: epici deosebite, legende și istorioare veridice sau mai puțin veridice, poezie, etc. Lumea ar fi fost mult mai bogată dacă ar fi existat un sistem de protejare a acesto opere lirice, adevărate opere de capodoperă. Problema a fost că aceste opere nu au fost scrise pe material rezistent sau durabil, deși au fost scrise în lingua franca a acelei vremi – Aramaica. Aramaica era limba de bază comună tuturor în această perioadă chaldeană. Desigur că Aramaica era și limba oficială a Asiriei în secolul al șaptelea și a continuat să fie lingua franca și în Babilonia care se afla mai târziu sub administrație persană.[1] Avem chiar un text sub formă de fragment în limba Aramaică din Babilonia și este datat de către arheologii profesioniști cam pe la anii 782 î.Hr.[2], iar acest text ne informează că pe la mijlocul secolului al șaptelea magistrații Asirienii din Uruk au scris o ostraca sau un ostracon în limba aramaică pentru orașul Assur folosind caracteristicile limbajului babilonean, dar indicând faptul că limba aramaică era în mod curent în uz în partea de sud a zonelor tribale.[3] Din propriile consemnări ale lui Nebucadnețar care au fost făcute în liba aramaică și scrise în cuneiformă putem constata că se folosea limba aramaică, sistem de scriere cuneiform, tăblițe și scribi autorizați și specializați.[4] Limba aramaică sa găsit pe multe inscripții, pe cărămizi, pe unele construcții ale lui Nebucadnețar, la Kasr în Babilon. Pe o anumită cărămidă se scrie chiar despre proprietățile (byt `ldlny) lui Nebucadnețar, dar se dau și sfaturi constructorilor din plină activitate – tate acestea în limba aramaică. Folosirea limbii aramaice atunci când se scria pe obiecte sau pe ambalajul sau etchetele care se atașau obiectelor, era o practică deja folosită în Ninive la Assur și la Tell Halaf.[5] Potrivit spuselor lui Daniel, Aramaica era dialectul în care administratorii de la curte și experții se adresau adesea lui Nebucadnețar (Daniel 2:4). D.J. Wiseman spune că este de asemenea posibil că creșterea exponențială a scrisului în limba aramaică din timpul captivității a produs o schimbare acolo, bineânțeles că evreii au produs-o.

Numele lui Nebucadnețar

Numele lui apare scris și pronunțat în diferite forme: în engleză de exemplu NEBUCHADNEZZAR. Dar în Biblie apare în mod frecvent ca „N^ebukadne `șșar”[6], iar în LXX este scris Naboucodonosor. În imperiu Babilonean numele lui era scris și apărea ca: Nabu-kudurri-usur. Wiseman spune că numele lui scris cu N este atestat și de faptul că așa apare scris pe o tăbliță, în limba aramaică, o tăbliță care datează din al 39 an de domnie. Numele lui apare și sub forma nevocalizată: nbwkdrsr.  Cu aceste informații prezentate mai sus sunt de accord majoritatea dicționarelor și comentariilor consultate și deasemenea și comentatorul Brinkam în 1968 sau Porteous în 1965. În forma lui babiloneană numele apare ca: Nabu-kudurri-usur. Acum cred că nici nu este nevoie să mai demonstrăm că numele lui reflectă limba și pronunția Aramaică. În Vechiul Testament  numele lui apare sub forma de Nebucadnețar sau Nebuchadrezzar în engleză, iar în ebraică așa cum am mai spus Năbukadreșșar – suf forma aceasta apare în cărțile lui Ieremia și a lui Ezechiel.

The Deep Things of God

Apocalipsa a fost cartea intrigilor și a discuțiilor aproximativ 2000 de ani. Este ea o carte ambiguă…? Ciudată..? Provocatoare..? Oamenii au diferite puncte de vedere asupra cărții. Unii au sugerat că dacă reușești să găsești 12 creștini interesați în ceea ce privește cartea Apocalipsei probabil aceștia 12 au 13 puncte de vedere diferite asupra cății..!! Cartea vorbește despre ceea ce se va întâmpla cu lumea, țara și orașul în care locuiești tu. A interpreta și folosii cartea Apocalipsei în mod greșit spune Jon Paulien este la fel de periculos precum un atac terorist! Din punct de vedere etic nu putem fi neutrii față de cartea Apocalipsei. Unii au studiat-o în 1534 și au ajuns la concluzia că orașul Munster din Germania va devenii în curând Noul Ierusalim – și foarte mulți au murit datorită bătăliei care s-a dat acolo. Unii au făcut foamea până au murit. Ideile greșite susținute din Apocalipsa pot fi fatale.
În anul 1993 aripa davidiană din Waco, Texas a studiat cu sârguință și onestitate cartea Apocalipsei și astfel davidienii de pe Muntele Carmel au emis idei de o așa natură că au provocat chiar și schimbarea Guvernului Federal – de fapt a avut loc o luptă acolo în care și-au peirdut viața aproximativ 100 de persoane. Uneori bărbați, femei și copii au fost sacrificați pe altar datorită interpretării greșite a cărții Apocalipsa. Însă astăzi mai degrabă să o studiem decât să o ignorăm. Chiar și filme precum „The Terminator”, „The Lion King”, „The Matrix” și „The Independence Day” au fost turnate în scopul înțelegerii cărții Apocalipsa. Oare cum să evităm să nu devenim nici fanatici dar nici indiferenți când studiem această carte..?? Tocmai acest lucru își propune acest scurt review al cărții doctorului Jon Paulien, specialist în Noul Testament, Profeție și Apocaliptică.

AUTORUL APOCALIPSEI

Ioan, o scrie bisericilor din Asia Mică, localizate în partea de vest a Turciei de astăzi. Acum 2000 de ani aceste biserici făceau parte din provincia Romană din Asia. Se pare că Ioan era o figură autoritativă recunoscută în aceste 7 biserici din moment ce le scrie lor. Cartea Apocalipsei are și anumite greșeli gramaticale în limbajul grecesc ceea ce ne face să deducem că autorul, Ioan nu era de origine grec, nici nu vorbea limba greacă dar sigur că a fost educat în ceea ce privește limbajul grecesc. A fost un evreu, născut în Palestina. Probabil mai târziu s-a mutat în zona Asiei unde se vorbea limba greacă și astfel se explică și greșelile gramaticale din carte dar și sursa cunoașterii limbii grecești. Cartea în sine nu ne oferă prea multe date despre Ioan. Ioan a fost unul dintre cei 12 ucenici ai lui Iisus, fratele lui Iacov, fiul lui Zebedei. El este „fiul tunetului”. Potrivit anumitor surse Ioan a trăit aproximativ 30 de ani în Ierusalim, apoi la Pella și apoi s-ar fi stabilit în Asia Mică unde a trăit aproximativ 50 de ani după moartea și învierea lui Iisus. Evanghelia după Ioan și Apocalipsa sunt destul de diferite; să fie oare Ioan autorul lor…?? Evanghelia are un limbaj simplu dar corect pe când Apocalipsa are un limbaj dificil și cu greșeli gramaticale. Se poate oare ca o singură persoană să fi scris în două feluri diferite..?? Sunt diferențe stilistice…??