THE IDENTITY OF MELCHIZEDEK FROM HEBREWS 7:1-10 IN THE LIGHT OF GENESIS 14:18-20 WITH A SHORT HISTORY OF INTERPRETATION

   1. Introduction and statement of the problem

   The figure of Melchizedek[1] appears only three times in the Judeo-Christian Scriptures: in Genesis 14:18-20, in Psalm 110:4, and in Hebrews 7:1-3. His figure presented in these three places in the Bible “gave rise to a considerable unorthodox speculation as a result of the enigmatic account of Genesis 14.”[2] There are many contributions made by many theologians on this subject, but there is a little consensus among them in regard to the significance and function of Melchizedek in these narratives, especially in the Epistle to Hebrews chapter 7.

   1.1. Purpose for the study

   There are different categories of interpretations regarding the identity and function of Melchizedek in Hebrew 7. Firstly, this study aims to trace a short history of interpretation of the figure and function of Melchizedek. And secondly we will try to understand the identity and function of Melchizedek in Hebrews 7 from a Genesis narrative perspective.

         1.2. Delimitations of the study

    This research is limited to an examination of two Biblical narratives: Hebrews 7:1-10 and Genesis 14:18-20 along with a short history of interpretation of these two passages.

AN EXEGETICAL ANALYSIS OF THE FALL OF JERICHO AND ACHAN’S SIN NARRATIVES IN THE LIGHT OF חֵרֶם AND כֹּ֚ל

1. Introduction

The Biblical term חֵרֶם received much attention in the last centuries, and there are many approaches to this term. The חֵרֶם plays a key structural role in leading to the story of the fall of Jericho and in Achan’s story, where the חֵרֶם is at the heart of the events, and from here onward to the Ai episode, as well as linking backward to the spy narrative of Joshua 2. The aim of this research is to understand the concept of חֵרֶם in the light of Jericho’s fall and Achan’s sin.

1.1. Statement of the problem

The biblical term חֵרֶם can be placed among other biblical Hebrew terms which have caused many misunderstandings, contradicting opinions, controversies, and have led scholars and theologians to disputation. There are many contributions by many theologians and archaeologists on this subject,[1] but there is a little consensus among them in regard to the significance and function of this term in Jericho’s fall and Achan’s sin narratives.

1.2. Purpose of the study

There are different categories of חֵרֶם in the Hebrew Bible, as is reflected in legal texts from Torah and in narrative texts of the historical books of the Old Testament. On the first hand, this study aims to clarify the fact that a very different and specific kind of חֵרֶם is used in Joshua chapters 6 and 7. This חֵרֶם is in contrast with the references to sin חֵרֶם of the Canaanite nations that can be seen throughout the rest of the book.

On the second hand, this study aims to use literary and exegetical tools in order to clarify the precise meaning of the term חֵרֶם in relation to the destruction of Jericho and the death of Achan.

On the third hand, this study will trace the history of interpretation of Jericho and Achan’s narratives in the light of חֵרֶם:

LUTHER`S UNDERSTANDING OF BAPTISM

1. The nature of baptism in Luther`s understanding

When Luther began to shape his theology about baptism, he had to address both Catholics and the Anabaptists. He developed his views on baptism especially in his controversy with Anabaptist movement. But in the begining he limited his discussion to a reinterpretation of the Catholic and traditional view. Later, when Anabaptist spread their movement in Europe between 1525-1527, the reformer changed his perspective on this sacrament. Luther was concerned with the external form of baptism rather than its inner significance. The more will we understand his doctrine obout baptism, the more will we understand his doctrine of justification. And just as Augustine shaped his theological views through dealing with controversies, Luther also shaped his views on baptism through the controversies wich he faced.

1.1.        Baptism as the Work of God

Luther believed in the idea that baptism is God`s work, and this fact becomes prominent toward the end of his life. In his writing against he Anabaptists in 1528, Luther launches an attack on their practice of „rebaptism”, arguing that baptism cannot be repeated because it is the work of God. Luther thaught that baptism is purely the work of God because it is founded upon the word of God, not invented by any man.[1] Thus baptism is usefull for every christian. Just as the Ten Commandaments, the Christian Creed and the Lord`s Prayer were revealed by Jesus himself, also, baptism is not a trifle, but the institution of God. When a pastor or a minister administer this sacrament in Jesus name, not the man but God Himself does it. So, even if it is performed by human hands, baptism is His own work.[2] In 1534 Luther affirmed that when John the Baptist baptized Christ, Christ Himself instituted baptism. He explains the event of Jesus` baptism as revelation of the Holy Trinity: The heavens, previously closed, and are now opened, becoming a clear gateway and window for us to see into heavean itself. There is no longer a dividing line between us, for he has descended into the baptismal water…. God – Father, Son, and Holy Spirit has revealed himself with all his angels.[3]

Truly, this amazing scene of His baptism shows that baptism as sacrament is not a human work. It is very interesting to discover that Luther believes

Aspecte critice din teologia și viața capilor reformei

ASPECTE CRITICE DIN TEOLOGIA ŞI VIAȚA CAPILOR REFORMEI

Introducere

1.    Fundalul problemei și scopul lucrării

Cunoașterea adevăratei istorii a protestantismului și a protagoniștilor ei este crucială din perspectiva istorică creștină, incluzând valorile și începuturile formării lui. Studiul secolelor 15 și 16 este o cercetare neabătută de câteva secole bune, întrucât au fost hotărâtoare pentru toți oamenii lui Dumnezeu. A fost o perioadă de o importanță capitală mai ales pentru Occidentul creștin. Odată cu Renașterea italiană, care s-a răspândit rapid în Europa de nord, cu descoperirea Lumii Noi și cu începutul revoluției științifice, care a avut consecințe epocale, pe scena politico-religioasă europeană a izbucnit Reforma protestantă. Europenii au devenit preocupați mai mult ca niciodată de religia lor. Astfel persoane ca Martin Luther, Jean Calvin, Huldrich Zwingli, John Knox, Anabaptiștii și multe alte persoane și-au consacrat parțial sau total viața pentru înfăptuirea unei Reforme care a dus la scindarea întregii Europe în două tabere ostile – catolicii și protestanții – între care ura și suspiciunea reciprocă n-au încetat niciodată cu totul. Întreaga Europă părea obsedată de Dumnezeu. Însă cu toate acestea se pare că protagoniștii Reformei nu l-au avut întru totul pe Dumnezeu cu ei în înfăptuirea acestei mișcări continentale, motiv care ne determină să constatăm că secolele 15-16 au fost o perioadă de mare criză nu numai pentru greci, evrei și musulmani sau doar pentru Cristofor Columb sau pentru Ferdinand și Izabella ci și pentru capii principali ai Reformei, pe care îi are în obiectiv cercetarea de față. Astăzi, la o distanță de cinci sute de ani de la momentul izbucnirii Reformei protestante se ridică din nou mult reverberata întrebare: Cine au fost de fapt eroii și protagoniștii Reformei? Ce se poate spune despre caracterul lor? Dar despre relațiile lor cu autoritățile seculare contemporane lor? Au fost ei niște „sfinți în lume” sau niște păcătoși dependenți de harul divin? Cât la sută din teologia reformatorilor a fost determinată de Biblie și ce rol a jucat tradiția eclesiastică în modelarea teologiei protestante embrionare? A fost Biblia singura bază teologică de pe care s-a înfăptuit Reforma? Sau cât de mult sau de puțin s-au îndepărtat reformatorii de tradițiile mistice, ilogice și înrobitoare ale catolicismului medieval apostaziat? Iar pe de altă parte, oare sunt întemeiate unele acuze catolice aduse dea lungul secolelor, în ceea ce privește comportamentul reformatorilor care s-au rupt de „biserica mamă”?

Thomas Müntzer – Proorocul din Ulița câinilor (1488-1525)

Câteva aspecte critice în dreptul lui Thomas Müntzer (1488-1525)

Era de origine din Stolberg. La vârsta de 20 de ani era diacon al unei biserici. Tatăl lui era un om cinstit de toată lumea. Era meșter la monetărie. Mama lui era o femeie foarte harnică iar tatăl lui un tip care niciodată nu a putut fi un prieten adevărat cu fiul lui Muntzer. Muntzer era foarte iubit de familia lui, în special de unchiul Moritz (un om vesel și bun de gură), care pe vremea aceea avea o tiparniță la Elsterberg. Încă din scoala generală se bănuia ca Muntzer va ajunge om mare sau vreun cărturar căci el avea o minte foarte ageră. Copilăria și-a petrecut-o la Stolberg, într-un ținut pitoresc din munții Harz. Când avea Thomas 14 ani, tatăl său s-a mutat cu familia din Stolberg în Quedlingurg. Aici monetăria se afla într-o mănăstire. Iar pentru că tatăl lui era bun prieten cu stareța, aceasta îi permitea lui Thomas accesul la cărțile din biblioteca mănăstirii. La 17 ani Thomas pleacă la Leipzig la Universitate. A studiat foarte mult medicină, încât oamenii preferau să vină la el să-i ceară sfatul mai degrabă decât la un medic oarecare. Iubea cu patimă cărțile dar cu și mai mult foc oamenii. El nu era făcut să devină un „schimnic.” Nu avea răbdare să stea să contempleze. Studia mai ales cărțile scrise în limba latină. Din fragedă copilărie îi plăcea să colinde și bată toate drumurile. Era un flăcău scund, mai mult scund decât înalt, colțuros, îmbrăcat modest. Era fosrte prietenos, scria adeseori scrisorile altor oameni și se îngrijea de bolile lor. Pentru a câștiga bani intra uneori ca și corector în vreo tiparniță.

Lui Thomas îi plăceau în mod special cărțile din Vechiul Testament unde vedea spiritul luptei, a legii talionului, și a neândurării față de dușmani. De asemenea el îi disprețuia pe călugări și nu vroia să intre în nici un ordin. Mai târziu a părăsit școala din Leipzig și a devenit profesor la o altă școală parohială din Archersleben. Aici Muntzer îi ura cu deosebire pe capii Bisericii.

Nebucadnețar și Babilonul

Numele lui Nebucadnețar este un nume proeminent în Vechiul Testament și deasemenea numele lui ocupă un rol important în mintea multora care au colecționat și cercetat cărți, cronici, tăblițe, manuscrise și documente antice. În mintea fiecărui cercetător al antichității există adânc ideea că acest Rege al Babilonului a luat Iuda în captivitate și i-a dus la mare depărtare, într-un pământ străin. Chiar mai mulți profeți antici au consemnat în cărțile lor numele lui Nebucadnețar: autorul cărții Cronicilor, profetul Ieremia, Daniel, autorul cărții Estera, autorul cărților Regilor, Nemia și Ezra. Fiecare au avut observațiile lor teologice în dreptul lui Nebucadnețar și fiecare ne oferă un tablou diferit dar nu contradictoriu al acestui mare Monarh Babilonean. Chiar în mult discutata introducere istorică a cărții lui Daniel ni se descrie caracterul și personalitatea lui Nebucadnețar.

Majoritaea surselor despre domnia lui Nebucadnețar le avem din imperiul Babilonean sau informațiile sunt supuse supaviețuirii accidentale a tabletelor de lut scrise în sistemul cuneiform. Când privim la evidențele istorice parțiale care ne-au rămas din antichitate nu putem să nu regretăm în același timp că omenirea a pierdut în timp o mare bogăție de texte și scrieri în diferite genuri: epici deosebite, legende și istorioare veridice sau mai puțin veridice, poezie, etc. Lumea ar fi fost mult mai bogată dacă ar fi existat un sistem de protejare a acesto opere lirice, adevărate opere de capodoperă. Problema a fost că aceste opere nu au fost scrise pe material rezistent sau durabil, deși au fost scrise în lingua franca a acelei vremi – Aramaica. Aramaica era limba de bază comună tuturor în această perioadă chaldeană. Desigur că Aramaica era și limba oficială a Asiriei în secolul al șaptelea și a continuat să fie lingua franca și în Babilonia care se afla mai târziu sub administrație persană.[1] Avem chiar un text sub formă de fragment în limba Aramaică din Babilonia și este datat de către arheologii profesioniști cam pe la anii 782 î.Hr.[2], iar acest text ne informează că pe la mijlocul secolului al șaptelea magistrații Asirienii din Uruk au scris o ostraca sau un ostracon în limba aramaică pentru orașul Assur folosind caracteristicile limbajului babilonean, dar indicând faptul că limba aramaică era în mod curent în uz în partea de sud a zonelor tribale.[3] Din propriile consemnări ale lui Nebucadnețar care au fost făcute în liba aramaică și scrise în cuneiformă putem constata că se folosea limba aramaică, sistem de scriere cuneiform, tăblițe și scribi autorizați și specializați.[4] Limba aramaică sa găsit pe multe inscripții, pe cărămizi, pe unele construcții ale lui Nebucadnețar, la Kasr în Babilon. Pe o anumită cărămidă se scrie chiar despre proprietățile (byt `ldlny) lui Nebucadnețar, dar se dau și sfaturi constructorilor din plină activitate – tate acestea în limba aramaică. Folosirea limbii aramaice atunci când se scria pe obiecte sau pe ambalajul sau etchetele care se atașau obiectelor, era o practică deja folosită în Ninive la Assur și la Tell Halaf.[5] Potrivit spuselor lui Daniel, Aramaica era dialectul în care administratorii de la curte și experții se adresau adesea lui Nebucadnețar (Daniel 2:4). D.J. Wiseman spune că este de asemenea posibil că creșterea exponențială a scrisului în limba aramaică din timpul captivității a produs o schimbare acolo, bineânțeles că evreii au produs-o.

Numele lui Nebucadnețar

Numele lui apare scris și pronunțat în diferite forme: în engleză de exemplu NEBUCHADNEZZAR. Dar în Biblie apare în mod frecvent ca „N^ebukadne `șșar”[6], iar în LXX este scris Naboucodonosor. În imperiu Babilonean numele lui era scris și apărea ca: Nabu-kudurri-usur. Wiseman spune că numele lui scris cu N este atestat și de faptul că așa apare scris pe o tăbliță, în limba aramaică, o tăbliță care datează din al 39 an de domnie. Numele lui apare și sub forma nevocalizată: nbwkdrsr.  Cu aceste informații prezentate mai sus sunt de accord majoritatea dicționarelor și comentariilor consultate și deasemenea și comentatorul Brinkam în 1968 sau Porteous în 1965. În forma lui babiloneană numele apare ca: Nabu-kudurri-usur. Acum cred că nici nu este nevoie să mai demonstrăm că numele lui reflectă limba și pronunția Aramaică. În Vechiul Testament  numele lui apare sub forma de Nebucadnețar sau Nebuchadrezzar în engleză, iar în ebraică așa cum am mai spus Năbukadreșșar – suf forma aceasta apare în cărțile lui Ieremia și a lui Ezechiel.