ISSUES IN THE GREAT CONTROVERSY THEME

     Today I have finished my reading about the history of the most divisive book that was ever written in Seventh-day Adventist Church: Questions on Doctrine. While I was getting closer to its end I was very surprised by a final article in the book written by Herbert E. Douglas. I want to share this short article with you. I hope you will be amazed also as you read the following lines:

    The great controversy that the Bible describes is far different than Hollywood’s portrayal of a galactic clash of heavenly warriors with their shining swords. The great controversy is over the question of who can best govern the universe and who presents the best principles by which created intelligences can find hope, health, happiness, and heavenly assurance, while living on a planet still to be sanitized from all the evil for which Satan is responsible. To say it another way, the great controversy is not a spectator sport. It does not give anyone the luxury of sitting in the bleachers. You and I are actors on the stage of the universe. How we play our part will determine not only our eternal futures but also help significantly in vindicating the integrity of God’s order in the universe.

     Stephen Hawking, that remarkable Cambridge University mathematician and cosmologist, in his 1988 book A Brief History of Time, wrote that were scientists to discover the long-sought “theory of everything” to explain the varying mechanisms of the universe, “we would truly know the mind of God.”

     Seventh-day Adventists have been given just that – the “theory of everything; that truly introduces us to the “mind of God.” We didn’t discover it – it was given to us. We call it the Great Controversy Theme, the unified field of clarity as to what is going on in this wonderful universe. Here we summarize the overall scope of the Great Controversy Theme (GCT):

     ”The central theme of the Bible

Dumnezeu întâlnește Omul

GOD MEETS MAN

A Theology of the Sabbath and the Second Advent

Sakae Kubo

Seminficația celui de-al doilea Advent

În lumea în care trăim există două stări de spirit, opuse una alteia. Anxietatea, pesimismul și disperarea se luptă cu speranța și optimismul. Înaintea primului Război Mondial optimismul și speranța prevalau. Teoria evoluției proclama faptul că viitorul va suna mai bine. Vestea bună era proclamată cu mult optimism desemenea. Mileniul va începe în curând  pe pământ. Însă Primul Război Mondial și al Doilea Război Mondial plus ciupercile de fum care s-au înălțat deasupra Hiroșimei și Nagasaki au zdrobit un asemenea optimism. Starea de disperare a omului de atunci era mult mai acută decât acum. Lumea a mai fost amenințată și cu distrugerea prin foamete sau suprapopulație; statisticile demografice ale planete înfricoșau multă lume. Philip Hauser preciza că populația lumii va ajunge la 6,8 miliarde în jurul anului 2000. Atunci când noi ne gândim că pământul poate suporta doar 6-8 miliarde de oameni timpul este scurt înaintea celei mai grozave catastrofe care va lovi pământul. Datorită înmulțiriri excesive a populației si a exploziei de nevoi umane a apărut si o dilemă, o dilemă a rezolvării acestei probleme. Oamenii trebuie fie să înceteze aruncarea poluanților în atmosferă, fie să-și înnăbușe nevoile, să trăiască în mai puțin comfort, sau să mănânce mai puțin. Deci dacă războaiele nucleare nu ne distrug, atunci ne vom autoelimina, noi pe noi înșine prin suprapopularea planetei sau prin poluare. Aceste puncte de vedere ne duc la disperare.

Dar cu toate acestea în ultimii ani se poate obseva un nou curent, o atitudine de speranță se naște. Bineânțeles că acest curent al speranței nu este observabil în toate țările, sau în toate cercurile. În primul rând comunismul cu promisiunile lui economice, a unui mileniu economic, a adus speranță celor opresați și călcați în picioare. Oamenilor li sa promis că ei vor devenii liderii viitorului.

Teologia neagră este construită pe presupunerile că Dumnezeul Bibliei este Dumnezeul celor opresați – iată că și teologia neagră este o teologie a speranței. O altfel de teologie este teologia liberării lui Jurgen Moltmann – teologia lui a fost influențată de teologii speranței. Un fel de Cel de-al Treilea Război Mondial al teologiei negre – îi incită pe cei opresați la revoluție, cu sau fără violență, pentru a obține libertatea de sub liderii coloniali sau de sub puterea liderilor totalitari naționali.

Teilhard de Chardin - prin teologia lui evoluționistă postulează că omul a trecut dincolo de sfera animală și că următorul stadiu este Christificarea din momentul în care întrăm în Christosferă.

Ernest Bloch și Jurgen Moltman – au oferit speranță lumii prin teologia lor. Iar evreul ateist Marx a fost de acod cu ei. Omul trebuie să meargă înainte. Omul este o creatură a speranței, omul este orientat spre viitor. Dumnezeul permanenței și al claselor bogate trebuie detronat iar statusul economic zguduit și restructurat. Ierarhizarea pe verticală trebuie schimbată.

Moltmann a fost profund influențat de către Bloch, însă mai târziu și-a schimbat filozofia în teologie creștină. Pentru ai sancționa punctele de vedere el a mers înapoi în timp la profeții care proclamau iminența a ceva nou. Iisus Chistos a împlinit acele proclamații. Noul veac sosise dar problema consta în faptul că el nu știa ceea ce trebuie cunoscut și practicat pentru că multe lucruri erau vechi. Însă apostolul Pavel a spus că ceea ce este vechi nu s-a abolit ci s-a împlinit. Doar Marcion s-a gândit că să îndepărteze din Biblie – în mod complet – tot ceea ce este vechi. El vedea Creștinismul ca fiind în întregime nou. Însă noul pe care Marcion îl promova a rămas pentru că era nou, chiar dacă el a fost condamnat de către biserică ca eretic. Capps spune că după Marcion lumea s-a împărțit în două tabere rivale: una care era orientată vertical, motivată ierarhic și structurată instituțional; cealaltă tabără este îndreptată spre oameni – este vorba de toți aceeia care erau preocupați de așteptarea veacului care va să vină, această grupă de oameni nu se găsea practic „acasă” în această lume. Fiecare se credeau mai mici sau mai mari în ceea ce privește pregătire lor. Despre acest din urmă grup Moltmann credea că ei nu supraviețuiesc mult, ci doar în timpul prezent. Într-adevăr această grupă de oameni privea mai mult la viitor decât la prezent. Însă atât pentru Moltmann cât și pentru Bloch viitorul este important doar în această lume. Toate acestea rezultă din faptul că  biserica depunea eforturi de a stabili justețea și echitatea pe pământ. Asemenea teologi ai speranței sunt foarte optimiști. Revoluționiști comuniști nu au adus la îndeplinire utopia pe care au promis-o lumii. Libertatea pe care a promis-o Bloch nu a fost mult mai realizabilă decât alte utopii comuniste.Viziunea lui Moltmann despre viitor a provocat câteva schimbări însă nu a produs acea schimbare radicală la care s-a așteptat el. Așteptările lui în ceea ce privește această lume au rămas și de fapt s-au dovedit iluzorii și în van. Natura umană a rămas și ea nescimbată. Aceasta bineînțeles că nu înseamnă că un Creștin ar trebui să ignore justiția/dreptatea sau opresiunea.

Speranța omului trebuie să depășească sau să transceandă lumea noastră și timpul și să se întemeieze nu doar pe aspirațiile umane și să aibă în vedere doar dreptatea și condiția de opresare a celor care sunt nedreptățiți în felul acesta în prezent, ci trebuie să se bazeze pe cuvântul lui Dumnezeu care face dreptate pentru toți oameni din toate timpurile. Singura noastră speranță ar trebui să fie speranța biblică care ne conduce către glorioasa venire a lui Iisus Christos. Noi numim aceast studiu eschatologie – sau doctrina ultimelor lucruri. Doctrina ultimelor lucruri este la fel de importantă precum doctrina primelor lucruri (Creațiunea).

PROFEȚIA DIN DANIEL 9:24-27 – REQUIEM PENTRU MESSIAH

În capitolul 9 din Daniel suntem în anul 1 al domniei lui Darius (538 B.C.E.), este exact același an în care  Daniel întâlnește leii în groapă (cap 6). Este de fapt anul domniei lui Cyrus care are ca și coregent pe Darius. Interesant este că Isaia l-a denumit pe Cyrus un fel de mesiah[1]/ salvator al evreilor. Daniel înțelege din cărțile lui Ieremia că 70 de ani va dura robia.[2] Cei 70 de ani de robie au început în anul 605, odată cu distrugerea Ierusalimului, 68 de ani au trecut și nu s-a întâmplat nimic. Preoții, profeții și regii erau deasemenea unși pentru a devenii un fel de Mesiah. În istoria Israelului avem mai mulți Mesiah: Biblia îl numește pe Aaron Mesiah (Exod 28:41), la fel este numit și profetul Isaia (Isaia 61:1), Saul (2 Samuel 1:14), David (1 Samuel 16:6) și chiar prințul străin Cyrus este numit Mesiah (Isaia 45:1). Astfel speranța lui Isreael a mers de la un Mesiah la altul. Numai că profeția din capitolul 9 ne duce la un Mesiah al unui an Sabatic, al unul Jubileu. Mesiah din acest capitol este mesiah tuturor oamenilor, nu doar al unui popor (Israel), un Mesiah al tuturor celorlalți mesiah, un Mesiah universal. Misiunea acestui Mesiah este universală – îi include pe mulți — rabiim = acest termen are o conotație universală (Ezra 3:12 + Daniel 12:2). Profeții de foarte multe ori au folosit acest termen pentru a descrie oamenii și națiunile toate implicate în adorarea universală a lui Dumnezeu (Mica 4:2). Mesia din acest capitol este Mesiah tuturor și cel care salvează lumea. Acest ultim Mesia ne conduce spre jubileu și spre Sabatul Sabatelor care avea loc odată la 7×7 ani = 49 ani, un timp de har și libertate când umanitaea și natura reânvie sau se naște din nou. Profeția celor 70 de săptămâni este legată de cele 2300 de seri și dimineți. Daniel a fost tulburat de profeția celor 2300 de seri și dimineți, a mers și a consultat profeția celor 70 de ani, ca să înțeleagă apoi încele din urmă profeția celor 70 de săptămâni. Cuvântul cheie care trece ca un fir de aur prin capitol este expresia „a înțelege”.  Dacă nu înțelegi cele 70 de săptămâni cu greu poți să înțelegi cele 2300 de seri și dimineți. Îngerul Gabriel care l-a ajutat pe Daniel să înțeleagă profeția celor 2300 de seri și dimineți acum reapare în capitolul 9 pentru al ajuta din nou să înțeleagă această profeție (vers 23). În capitolul 9 apare același termen ca și în 8 cu privire la viziune/ vis = mareh- când se dă viziunea cu 2300 de seri și dimineți ca și ce cu 70 de săptămâni. Dumnezeu a trimis profeția cu cele 70 de săptămâni, proclamând venirea lui Mesiah, pentru al ajuta să înțeleagă de fapt profeția celor 2300 de seri și dimineți. Venirea lui Mesiah nu era ceva mitic, sau ceva suspendat deasupra istoriei. Din potrivă este un eveniment situat în timp. Elementele profeției ne ajută să o situăm cu precizie în timp. Acum va trebui să descoperim veriga de legătură dintre cele 70 de săprămâni și cele 2300 de seri și dimineți.

Sinopsă editorială

Patru expuneri moderne ale acestei profeții importante sunt vehiculate astăzi în gândirea religioasă. Ele reflectă “școlile” majore de interpretare profetică. Versetul 24 cu declarația sa introductivă (“șaptezeci de săptâmâni au fost tăiate pentru poporul tău și pentru cetatea ta cea sfântă”) și cele șase expresii infinitivale ale sale (“a încheia”, “a pune capăt”, “a ispăși”, “a aduce”, “a pecetlui”, “a unge”) constituie sumarul a ceea ce s-a desfășurat în această perioadă de timp.Interpretarea istoricistă susține că primele două expresii descriu cererile ca Israelul post-exilic să dezvolte o societate dreaptă în vederea pregătirii pentru venirea lui Mesia: ispășire pentru păcate și aducerea neprihănirii veșnice. Ultimele două expresii descriu câteva rezultate care au avut loc. Eșecul lui Israel încheie această perioadă și reduce la tăcere pentru totdeauna vocea profetică ce din timp în timp îndemna poporul la pocăință. Pe de altă parte însă, moartea ispășitoare a lui Mesia deschide calea pentru ungerea sanctuarului ceresc și a lucrării sale preoșești.

Versetele 25-27 lărgesc declarația introductivă (v.24) cu detalii ce se concentrează pe timpul apariției lui Mesia, confirmarea și întărirea legământului de către El și în special moartea Sa ispășitoare. Ultima a pus capăt serviciilor rituale ale sacrificiilor, însă ea adus neprihănirea veșnică, făcând posibilă mijlocirea preoțească a lui Mesia prin meritele Sale în favoarea păcătoșilor pocăiți, în sanctuarul ceresc.

Lucrarea examinează datele cronologice disponibile cu privire la cinci evenimente prevăzute în acest pasaj. Două din aceste date, 457 îHr. – al șaptelea an al lui Artaxerxe I (punctul de plecare al profeției) – și anul 27 dHr. – al 15-lea an al lui Tiberiu Cezar (botezul lui Isus și începutul lucrării sale) – pot fi considerate ca fiind definitiv stabilite. Anul 34 dHr. (sfârșitul acestei perioade) reprezintă cea mai rezonabilă dată pentru lapidarea lui Ștefan. Anul 30 dHr. sau 31 dHr. (anul morții lui Mesia) este o aproximație de plus sau minus un an. Nu este disponibilă nici o sursă pentru a evalua anul 408 dHr. (sfârșitul primilor 49 de ani ai profeției). Profețiile referitoare la timp ce pot fi evaluate ne oferă mărturia lor despre atotcunoștiința cu care El descoperă voința Sa în profeție. Poziția majoritară în interpretarea istoricistă adventistă este că acest pasaj (v.24-27) este explicația întârziată a îngerului Gabriel referitoare la profeția celor 2300 de zile-ani din viziunea anterioară (8:14,26). În sprijinul acestei legături autorul aduce patru dovezi referitoare la legăturile temporale dintre cele două viziuni. Acestea arată clar că cele 70 de săptămâni și 2300 de zile s-a intenționat să fie legate una de alta. Această legătură oferă punctul de plecare și de încheiere a celor 2300 de zile.

Daniel 9:24-27 se leagă de alte profeții din Daniel prin referirea la ungerea “sfintei sfintelor” – sanctuarul ceresc. Daniel 9 prevede că Mesia va face ispășire pentru păcat și va aduce neprihănirea veșnică. Astfel este deschisă calea către sanctuarul ceresc pentru mijlocirea preoțească. Daniel 8 îl vede pe Mesia ca Prințul oștirilor, realizând lucrarea preoțească în sanctuarul ceresc, lucrare ce este atacată de cornul cel mic. Daniel 7 descrie pe Mesia ca Fiu al omului – la sfârșitul judecății din sanctuarul ceresc – primind domnia și împărătia veșnică.

Apropierea venirii lui Iisus în scrierile Ellenei G. White

La o primă citire a afirmațiilor Ellenei G. White despre apropierea și întârzierea parousiei (venirii lui Iisus) se poate deduce că cele două concepte se armonizează foarte bine, dar un studiu mai aprofundat ne descoperă aparente contradicții din care se naște întrebarea: Cum armonizează Ellen White tensiunea dintre apropierea și întârzierea venirii lui Iisus? Este venirea lui Iisus o păcăleală sau nu? Au fost de-a lungul timpului creștinii înșelați de această doctrină a parousiei sau nu? Fiecare generație de oameni de după Iisus Christos până în secolul 21 a crezut și sperat că este ultima generație, iudeii așteptau pe Mesia, creștinii la fel! Fiecare generație de oameni l-a așteptat pe Iisus în timpul ei, timpul a trecut și Iisus nu a venit! Ba mai mult decât atât, fiecare generație a interpretat profețiile din Daniel și Apocalipsa în contextul lor cu speranța că sunt gata să se împlinească. Iisus tot nu a venit. Să fie oare materialismul problema care încă ne ține legați de această planetă, adică o generație de creștini care proclamăm venirea lui Iisus în timp ce înălțăm construcții impunătoare și facem planuri în diferite domenii pe 10-15 ani, că vremea planurilor cincinale comuniste a trecut demult. Este oare posibil să ne scape ceva vital? Iisus nu a fost recunoscut în generația Sa, ce putem spune despre ultima generație? Ellen G. White a spus de nenumărate ori că adevărul este precum autorul lui: „fără margini”, iar eu cred că ar fi o naivitate copilărească să afirmăm că „noi avem tot adevărul”. În acest capitol împreună cu Neal Ralph căruia îi sunt tributar îmi propun să descoperim tensiunea dintre apropierea și întârzirea venirii lui Iisus. În prima parte vom aborda și examina conceptul apropierii lui Iisus în scrierile Ellenei G. White, iar în capitolul următor vom analiza întârzierea (delay) lui Iisus bazându-ne în exclusivitate pe aceleași scrieri, iar la sfârșitul fiecărui capitol vom trage concluziile de rigoare. Vom vedea cum a înțeles ea „apropierea” parousiei în diferitele perioade de activitate și slujire. Care au fost bazele ei biblice și cum le-a folosit când oferea sfaturi diferitelor organizații adventiste și bineânțeles și diferiților ei prieteni, rude, frați, vecini etc.

Eschatologia Ellenei G. White

Ellen G. White s-a converit cu ocazia unei întâlniri de tabără metodiste în anul 1840, în Buxton, Maine. Experiența convertirii ei s-a amplificat pe parcursul următorilor ani și a fost impulsionată în special de Metodism și Millerism care i-au influențat formativ atât soteriologia cât și eschatologia. Cu ocazia convertirii ei, Ellen G. White și-a predat inima și viața lui Iisus, a primit pacea și iertarea însă în timp ce participa la evanghelizările lui Miller era dot mai doritoare să atingă sfințenia completă. Imediat s-a înspăimântat la gândul că nu este gata pentru a întâmpina iminenta venire a lui Iisus. Și-a agonizat sufletul în rugăciune apoi binecuvântarea lui Dumnezeu a venit peste sufletul ei și a simțit acum că întreaga ei viață este în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Însă imediat după aceasta E.G.W a atribuit credinței în venirea iminentă a lui Iisus victoria asupra păcatului și în nici un caz Metodismului- iar aceasta a condus inevitabil la excluderea ei și a familiei ei din biserica Metodistă în septembrie 1843. În această perioadă, imediat după excluderea ei din biserică ea a început să folosească expresii precum: „sfințenia inmii”, „consacrare deplină” etc. Conceptul Ellenei G. White despre sfințenie a fost tributar lui Wesley la început care credea că sanctificarea este o experiență care are loc în viața cedinciosului imediat după ce are loc justificarea, însă și una și alta au loc instantaneu - instantaneously. (Perfection The Works of John Wesley). Mai târziu EGW a scris critici serioase la adresa doctrinei sanctificării metodiste. Ellenei White i se părea că doctrina sanctificării metodiste militează împotriva Întreitei Solii Îngerești.

Scurtă introducere în eschatologia Ellenei G. White

Termenul „eschatologie” apare pentru prima dată în anul 1848, însă ca idee este folosit încă din primele secole ale erei creștine. Atât evreii cât și creștinii foloseau acest termen, însă secole de-a rândul termenul escatologie s-a folosit doar ca idee. În secolul al XIX-lea, un secol în care protestanții au devenit mult mai interesați de evenimentele finale, asociau termenul „eschatologie” cu anumite evenimente precum ar fi: „sfârșitul lumii”, „a doua Venire”, „înviere”, „milenium”, „judecată”, „recreerea pământului”, etc. Termenul „eschatologie” a fost folosit cu preponderență de către pietiștii și puritanii secolelor trecute. Lumea creștină protestantă din cele 4 secole trecute s-a divizat în trei categorii în ceea ce privește evenimentele finale: 1. Premilenialiștii = Iisus va revenii înaintea mileniului (Adventiștii intră în această categorie). 2. Postmilenialiștii = Iisus va revenii după mileniu. și 3. Amilenialiștii = cred că cei 1000 de ani din Apocalipsa sunt simbolici.
Eschatologia puritană – În secolul al 18- lea au loc mari mișcări cu caracter apocaliptic în Anglia. Se poate înregistra o febră eschatologică de proporții uriașe în această perioadă în întregul protestantism european și american. Episcopii anglicani și Bărbații celei de-a Cincea Monarhie credeau împreună că eschatonul este iminent. Lumea trăia febra ultimului veac al pământului. Așteptările eschatologice aparțineau atât ortodoxiei cât și heterodoxiei.
Monarhia Celor Cinci Bărbați – era constituită din puritanii radicali care sperau să vadă piatra din Daniel 2:44 așezându-se și pe Iisus și pe sfinții Lui guvernând în final, acum, după ce imperiile Asirian, Persan, Macedoneean și Roman s-au succedat treptat.