I. Stabilirea Literară a Termenului LOIPOS
Există foarte multă literatură scrisă în domeniul epistolar al Apocalipsei 2 și 3. A patra scrisoare din seria scrisorilor din Apocalipsa scrisă către Tiatira se încadrează în materialul epistolar al Apocalipsei. Caracterul epistolar al primelor capitole 2 și 3 ale Apocalipsei este atestat de către mulți comentatori. Aceste 7 scrisori sunt denumite „scrisori profetice”. Tragem această concluzie deoarece în fiecare scrisoare apare expresia greacă Tade leghei (Astfel zice…2:1, 8, 12, 18, 3:1, 7, 14). Această expresie este de fapt o formulă de pronunțare regală care apare și în decretele regale și în edictele imperiale date de magistrații și împărații romani. Comentatorul D.W. Hadorn spune că această anunțare profetică este de fapt o reminiscență de la profetul Amos. Cercetările în domeniu fac posibilă ipoteza că aceasta este o expresie care a venit pe filieră greco-romană și aparține într-adevăr stilului epistolar. Ioan a folosit-o în partea inaugurală a profeției fiecărei biserici. În opoziție cu ceea ce am afirmat până aici există un număr destul de semnificativ de cercetători care afirmă că scrisorile profetice din capitolele 2-3 nu conțin nici un element de formă literară antică. Însă vedem că fiecare biserică urmează aceeași schemă literară. Foarte importantă este o examinare atentă a structurii literale a materialului epistolar cu privire la cele șapte biserici, unde se pare că în 2:24 avem un chiasm literar care formează apexul structurii chiastice a capitolelor 2-3:
A Efes – își pierde identitatea
B Smirna – credincioasă în persecuții
C Pergam – unii sunt credincioși, unii au credința compromisă
D Tiatira – unii sunt credincioși, unii au credința compromisă
C` Sardes – unii sunt credincioși, unii au credința compromisă
B` Filadelfia – credincioasă în persecuții
A`Laodicea – își pierde identitatea
Bineînțeles că mai există o formă de chiasm în ceea ce privește bisericile din Asia Mică care scoate în evidență faptul că în Biserica din Tiatira Iisus face judecată (2:23-24).[1] Așa că biserica din Tiatira servește ca element central unde se face și judecata. La fel procedează și Ranco Stefanovick când compară cele șapte sfeșnice punând în centrul bisericior Biserica Tiatira. Observăm deasemenea că cea mai lungă scrisoare din cele 7 este trimisă celei mai mici biserici – Tiatira, astfel se explică și dilema de ce ? Tema centală a scrisorii către Tiatira ne deschide perspectiva judecății și salvarea care o însoțeste. În cardul acestei scrisori apare folmula binecuvântare-blestem care este binomul fundamental – esențial prezenței temei rămășiței găsite în literatura profetică a Vechiului Testament. Este important să notăm aici faptul că Juta Hausmann afirmă că legătura dintre salvare și distrugere este formulată cel mai bine în conceptul de rămășiță. Ioan a dorit ca prin expresia „toate bisericile să știe” să instruiască toate celelalte biserici din Asia să știe despre drama care se întâmpla în Tiatira. Elizabeth Schussler Fiorenza observă faptul că scrisorile sunt „proclamări ale lui Christos către toată Biserica” deci aceste scrisori pot fi văzute nu doar ca scrisori ce se adresează doar local, ci sunt „scrisori translocale, comunicate translocale către biserica mai mare din Asia” și nu numai. Formula „cine are urechi să audă ce spune bisericilor Duhul” cheamă toate bisericile și pe toți credincioșii din toate timpurile să audă fiecare mesaj care este adresat fiecărei biserici în parte. Este foarte interesant ceea ce spune Stephen L. Homcy în articolul „To Him Who overcomes: A fresh look at What ’Victory‘ Means for the Believer according to the Book of Revelation”; el aduce următorul argument: Cele șapte biserici reprezintă întreaga biserică istorică: 1. Șapte este numărul desăvârșirii, a completenței, complet, 2. Apare repetată expresia „cel ce are urechi să asculte ce zice bisericilor Duhul”, 3. Experiența ne spune că problemele cu care se confruntă cele șapte biserici din Asia Mică se regăsesc și în cadrul bisericii de-a lungul veacurilor. Greg K. Beale spune că formula verbal-auditivă „cine are urechi să audă ce spune bisericilor Duhul” a fost o metodă prin care Christos și-a chemat rămășița din cadrul acestor biserici compromise. Astfel, cuvintele elogioase și de laudă în ceea ce privește termenul loipos din 2:24 sunt instructive pentru toate bisericile din Asia Minor. Credința lăudată în biserica din Tiatira este o credință radicală care este așteptată și din partea altor biserici asiatice.
Acum însă ne vom întoarce la semnificația teologică și backgroundurile teologice ale rămășiței din Tiatira. Cercetarea noastră a descoperit că două lucruri au influențat comunitatea Tiatira: organizațiile comerciale care făceau negoț și influența evocatoare a confruntării Ilie-Izabela din V.T.
II. Cadrul Istoric al „Loiposului” în Tiatira: Societatea de Afaceri ca Background Civic
Tiatira era foarte bine cunoscută în ceea ce privește comerțul și negoțul. Negoțul și serviciile comerciale ale Tiatirei aveau ca și patron un zeu. William M. Ramsay a descoperit printre inscripțiile antice că Tiatira avea și făcea cele mai multe negoțuri din Asia Mică, mai multe chiar decât oricare alt oraș asiatic. Aceste afaceri s-au dovedit în cele din urmă a avea o influență nefastă pentru populația creștină Tiatiriană. Ladd chiar se întreabă cu seriozitate dacă un creștin poate cu adevărat să fie creștin în Tiatira și în același timp să fie implicat și în acest tip de comerț. Leon Moris spune că, de altfel era foarte dificil pentru un cetățean creștin din Tiatira sau nu neapărat să-și poată câștiga traiul fără a fi implicat în aceste afaceri. A fi membru al acestor corporații presupunea a participa și la banchetele lor, iar pe de altă parte asta semnifica că cei care participau trebuia să mănânce ceea ce mai întâi fusese sacrificat unui idol… Iar faptul că aceste banchete deseori degenerau până la desmățul sexual facea ca problema să se agraveze și mai rău. Morris și Charles H. Talbert asociază aceste afaceri din Tiatira cu stabilitatea economică a celor mai mulți membrii din Tiatira. Read the rest of this entry »
From its beginning, the Apocalypse, more than any other New Testament book enjoyed recognition, acknowledgement and a wide distribution.[1] The book received great attention from scholars and laymen. Numerous commentaries on the Apocalypse were written in the early church and throughout the Middle Ages. Theologians and scholars from various parts of Europe wrote commentaries on the Apocalypse. Louis A. Brighton makes a list with the names of all the most important scholars who wrote about Revelation, and in this list appear the names of: Hippolytus of Rome, Melito of Sardis (around 165 A.D.), Oecumenius, Primasius, Victorinus, Arethas, Andreas, Tyconius, Venerable Bede, Alcuin, and Anselm of Laon.[2]
