Apocalipsa a fost cartea intrigilor și a discuțiilor aproximativ 2000 de ani. Este ea o carte ambiguă…? Ciudată..? Provocatoare..? Oamenii au diferite puncte de vedere asupra cărții. Unii au sugerat că dacă reușești să găsești 12 creștini interesați în ceea ce privește cartea Apocalipsei probabil aceștia 12 au 13 puncte de vedere diferite asupra cății..!! Cartea vorbește despre ceea ce se va întâmpla cu lumea, țara și orașul în care locuiești tu. A interpreta și folosii cartea Apocalipsei în mod greșit spune Jon Paulien este la fel de periculos precum un atac terorist! Din punct de vedere etic nu putem fi neutrii față de cartea Apocalipsei. Unii au studiat-o în 1534 și au ajuns la concluzia că orașul Munster din Germania va devenii în curând Noul Ierusalim – și foarte mulți au murit datorită bătăliei care s-a dat acolo. Unii au făcut foamea până au murit. Ideile greșite susținute din Apocalipsa pot fi fatale.
În anul 1993 aripa davidiană din Waco, Texas a studiat cu sârguință și onestitate cartea Apocalipsei și astfel davidienii de pe Muntele Carmel au emis idei de o așa natură că au provocat chiar și schimbarea Guvernului Federal – de fapt a avut loc o luptă acolo în care și-au peirdut viața aproximativ 100 de persoane. Uneori bărbați, femei și copii au fost sacrificați pe altar datorită interpretării greșite a cărții Apocalipsa. Însă astăzi mai degrabă să o studiem decât să o ignorăm. Chiar și filme precum „The Terminator”, „The Lion King”, „The Matrix” și „The Independence Day” au fost turnate în scopul înțelegerii cărții Apocalipsa. Oare cum să evităm să nu devenim nici fanatici dar nici indiferenți când studiem această carte..?? Tocmai acest lucru își propune acest scurt review al cărții doctorului Jon Paulien, specialist în Noul Testament, Profeție și Apocaliptică.

AUTORUL APOCALIPSEI

Ioan, o scrie bisericilor din Asia Mică, localizate în partea de vest a Turciei de astăzi. Acum 2000 de ani aceste biserici făceau parte din provincia Romană din Asia. Se pare că Ioan era o figură autoritativă recunoscută în aceste 7 biserici din moment ce le scrie lor. Cartea Apocalipsei are și anumite greșeli gramaticale în limbajul grecesc ceea ce ne face să deducem că autorul, Ioan nu era de origine grec, nici nu vorbea limba greacă dar sigur că a fost educat în ceea ce privește limbajul grecesc. A fost un evreu, născut în Palestina. Probabil mai târziu s-a mutat în zona Asiei unde se vorbea limba greacă și astfel se explică și greșelile gramaticale din carte dar și sursa cunoașterii limbii grecești. Cartea în sine nu ne oferă prea multe date despre Ioan. Ioan a fost unul dintre cei 12 ucenici ai lui Iisus, fratele lui Iacov, fiul lui Zebedei. El este „fiul tunetului”. Potrivit anumitor surse Ioan a trăit aproximativ 30 de ani în Ierusalim, apoi la Pella și apoi s-ar fi stabilit în Asia Mică unde a trăit aproximativ 50 de ani după moartea și învierea lui Iisus. Evanghelia după Ioan și Apocalipsa sunt destul de diferite; să fie oare Ioan autorul lor…?? Evanghelia are un limbaj simplu dar corect pe când Apocalipsa are un limbaj dificil și cu greșeli gramaticale. Se poate oare ca o singură persoană să fi scris în două feluri diferite..?? Sunt diferențe stilistice…??

Semnificația textelor din Genesa 6:1-4 continuă să producă nedumeriri pentru foarte mulți cerecetători, exegeți și interpreți ai textului biblic original. Putem să ne dăm seama că aceste texte sunt chiar o problemă reală, întrucât o pleiadă numeroasă de teologi concluzionează că aceste 4 texte sunt nimic mai mult decât una din multele porțiuni mitiologice ale Bibliei. Unii teologi au judecat, conform interpretărilor tradiționale antecedente, că aceste 4 texte nu au nimic în comun cu mitologia antică; deci avem de a face cu un material non-mitologic. Pe lângă faptul că acest material biblic a ridicat probleme hermeneutice serioase, totuși s-a dezvoltat o paradigmă hermeneutică standard. În acest articol voi prezenta care este punctul de vedere al  lui David L. Petersen profesor în cadrul Programului Studiilor Religioase de la Universitatea din Illinois în dreptul materialului biblic din Genesa 6:1-4. Adeseori se crede ca aceste texte biblice au fost extrase din mitologia Orientului Antic Apropiat și revizuite de un editor sau autor israelit și apoi inserate în materialul biblic. Deasemenea Genesa 6:1-4 este privit, de obicei, ca funcționând precum o izbucnire finală a răului de dinaintea potopului. Se argumentează că această izbucnire a răului a cauzat cataclismul planetar. Pe baza unei reexaminări stricte din diferite perspective metodologice, voi propune un mijloc de înțelegere a acestui material biblic destul de diferit de mijlocul de înțelegere a paradigmei standard.

Cele mai multe studii ale pericopei „fiilor lui Dumnezeu” sunt limitate din punct de vedere exegetic și analizează texul într-un mod independent de celelalte texte biblice, ca să nu spunem că unele studii sunt chiar intruzive, deoarece amestecă mitologia păgână cu textul Biblic sau demitologizează Biblia. Alții cercetători argumentează ca această scurtă narațiune este de fapt o intruziune străină în cadrul textului Biblic. Scopul meu este ca printr-un studiu exegetic, printr-o cercetare a evidențelor istorice de dinaintea incidentului și de după incidentul Biblic, să identific la ce face referire expresia „fiii lui Dumnezeu”. Vom observa care este funcția pericopei în contextul mai larg al istoriei primitive/primare. În acest studiu nu vom ține cont de consensul opiniilor care se prounță în favoarea derivării acestei istorii dintr-un „mit israelit” ci ne vom ocupa strict de forma finală a textului ebraic.

1. IDENTITATEA FIILOR LUI DUMNEZEU:

Se pot oferii trei interpretări majore expresiei „fiii lui Dumnezeu” 1. „fiii lui Dumnezeu” sunt setiții conform versetelor din Genesa 5:1-3 în timp ce fetele oamenilor sunt urmașii de pe linia de descendență Cainită. Acest punct de vedere a fost susținut de foarte mulți Părinți Bisericești și de Reformatorii secolului al 16-lea. Desemenea acest punct de vedere este adoptat și de către mari teologi precum L.R. Wickham și P.S. Alexander.

La o primă citire a afirmațiilor Ellenei G. White despre apropierea și întârzierea parousiei (venirii lui Iisus) se poate deduce că cele două concepte se armonizează foarte bine, dar un studiu mai aprofundat ne descoperă aparente contradicții din care se naște întrebarea: Cum armonizează Ellen White tensiunea dintre apropierea și întârzierea venirii lui Iisus? Este venirea lui Iisus o păcăleală sau nu? Au fost de-a lungul timpului creștinii înșelați de această doctrină a parousiei sau nu? Fiecare generație de oameni de după Iisus Christos până în secolul 21 a crezut și sperat că este ultima generație, iudeii așteptau pe Mesia, creștinii la fel! Fiecare generație de oameni l-a așteptat pe Iisus în timpul ei, timpul a trecut și Iisus nu a venit! Ba mai mult decât atât, fiecare generație a interpretat profețiile din Daniel și Apocalipsa în contextul lor cu speranța că sunt gata să se împlinească. Iisus tot nu a venit. Să fie oare materialismul problema care încă ne ține legați de această planetă, adică o generație de creștini care proclamăm venirea lui Iisus în timp ce înălțăm construcții impunătoare și facem planuri în diferite domenii pe 10-15 ani, că vremea planurilor cincinale comuniste a trecut demult. Este oare posibil să ne scape ceva vital? Iisus nu a fost recunoscut în generația Sa, ce putem spune despre ultima generație? Ellen G. White a spus de nenumărate ori că adevărul este precum autorul lui: „fără margini”, iar eu cred că ar fi o naivitate copilărească să afirmăm că „noi avem tot adevărul”. În acest capitol împreună cu Neal Ralph căruia îi sunt tributar îmi propun să descoperim tensiunea dintre apropierea și întârzirea venirii lui Iisus. În prima parte vom aborda și examina conceptul apropierii lui Iisus în scrierile Ellenei G. White, iar în capitolul următor vom analiza întârzierea (delay) lui Iisus bazându-ne în exclusivitate pe aceleași scrieri, iar la sfârșitul fiecărui capitol vom trage concluziile de rigoare. Vom vedea cum a înțeles ea „apropierea” parousiei în diferitele perioade de activitate și slujire. Care au fost bazele ei biblice și cum le-a folosit când oferea sfaturi diferitelor organizații adventiste și bineânțeles și diferiților ei prieteni, rude, frați, vecini etc.

Ellen G. White s-a converit cu ocazia unei întâlniri de tabără metodiste în anul 1840, în Buxton, Maine. Experiența convertirii ei s-a amplificat pe parcursul următorilor ani și a fost impulsionată în special de Metodism și Millerism care i-au influențat formativ atât soteriologia cât și eschatologia. Cu ocazia convertirii ei, Ellen G. White și-a predat inima și viața lui Iisus, a primit pacea și iertarea însă în timp ce participa la evanghelizările lui Miller era dot mai doritoare să atingă sfințenia completă. Imediat s-a înspăimântat la gândul că nu este gata pentru a întâmpina iminenta venire a lui Iisus. Și-a agonizat sufletul în rugăciune apoi binecuvântarea lui Dumnezeu a venit peste sufletul ei și a simțit acum că întreaga ei viață este în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Însă imediat după aceasta E.G.W a atribuit credinței în venirea iminentă a lui Iisus victoria asupra păcatului și în nici un caz Metodismului- iar aceasta a condus inevitabil la excluderea ei și a familiei ei din biserica Metodistă în septembrie 1843. În această perioadă, imediat după excluderea ei din biserică ea a început să folosească expresii precum: „sfințenia inmii”, „consacrare deplină” etc. Conceptul Ellenei G. White despre sfințenie a fost tributar lui Wesley la început care credea că sanctificarea este o experiență care are loc în viața cedinciosului imediat după ce are loc justificarea, însă și una și alta au loc instantaneu - instantaneously. (Perfection The Works of John Wesley). Mai târziu EGW a scris critici serioase la adresa doctrinei sanctificării metodiste. Ellenei White i se părea că doctrina sanctificării metodiste militează împotriva Întreitei Solii Îngerești.

Jurământul marital din Eden (Genesa 2:23) s-a păstrat chiar și în afara Grădini Edenului. Căsătoria este un jurământ/legămînt permanent. Dumnezeu se logodeşte cu Israelul pentru totdeauna (Osea 2:19-20, Isaia 54:5). Noi trebuie să vedem/înţelegem căsătoria ca pe un legământ, asa cum îl vedeau şi cei din Orientul Antic Apropiat, sau ca pe un contract. Legămintele din OAA includeau preţuri, stipulaţii, penalizării în caz că legământul era încălcat. În Imperiul Babilonian vechi s-au descoperit documente care certifică faptul că mirele plătea tatălui miresei un fel de „tehartu” sau „muhar” = un preţ al logodnei, cam salariul lui pe 10 luni (10 shekeli), pentru a sigila căsătoria. Această plată era făcută pentru siguranța familiei fetei, pentru ca această căsnicie să nu devină frivolă sau ușuratică. Oricum tatăl fetei oferea mai multă zestre pe care o păstrau în siguranţă. Zestrea oferea securitate finainciară miresei, care o folosea după căsătorie sau în unele cazuri după moartea soţului; pentru copii şi pentru ea. Deci zestrea nu îndeplinea doar rolul de securitate finainciară, ci era şi un sigiliu în același timp. În general când zestrea era cantitativă se întocmea şi un act/contract cu diverse stipulaţii, în cele mai multe cazuri nu existau contracte, totul se făcea verbal – înaintea martorilor… mirele spunea câteva cuvinte, apoi tatăl miresei = este vorba de o ceremonie maritală verbală. Se asuma o responsabilitate şi drepturi (să rămână din punct de vedere sexual credincioși unul altuia).

Termenul „eschatologie” apare pentru prima dată în anul 1848, însă ca idee este folosit încă din primele secole ale erei creștine. Atât evreii cât și creștinii foloseau acest termen, însă secole de-a rândul termenul escatologie s-a folosit doar ca idee. În secolul al XIX-lea, un secol în care protestanții au devenit mult mai interesați de evenimentele finale, asociau termenul „eschatologie” cu anumite evenimente precum ar fi: „sfârșitul lumii”, „a doua Venire”, „înviere”, „milenium”, „judecată”, „recreerea pământului”, etc. Termenul „eschatologie” a fost folosit cu preponderență de către pietiștii și puritanii secolelor trecute. Lumea creștină protestantă din cele 4 secole trecute s-a divizat în trei categorii în ceea ce privește evenimentele finale: 1. Premilenialiștii = Iisus va revenii înaintea mileniului (Adventiștii intră în această categorie). 2. Postmilenialiștii = Iisus va revenii după mileniu. și 3. Amilenialiștii = cred că cei 1000 de ani din Apocalipsa sunt simbolici.
Eschatologia puritană – În secolul al 18- lea au loc mari mișcări cu caracter apocaliptic în Anglia. Se poate înregistra o febră eschatologică de proporții uriașe în această perioadă în întregul protestantism european și american. Episcopii anglicani și Bărbații celei de-a Cincea Monarhie credeau împreună că eschatonul este iminent. Lumea trăia febra ultimului veac al pământului. Așteptările eschatologice aparțineau atât ortodoxiei cât și heterodoxiei.
Monarhia Celor Cinci Bărbați – era constituită din puritanii radicali care sperau să vadă piatra din Daniel 2:44 așezându-se și pe Iisus și pe sfinții Lui guvernând în final, acum, după ce imperiile Asirian, Persan, Macedoneean și Roman s-au succedat treptat.

Marele învățat evreu Rabbi Akiba cu ocazia conciliului de la Yarneh din anul 90 d.Chr. comentează în dreptul cărții Cântarea Cântărilor spunând că: „ nu există în lume nimic care să egalizeze ziua în care Cântarea Cântărilor a fost dată Israelului, căci toate cărțile sunt sfinte, dar Cântarea Cântărilor este Sfânta Sfintelor.” Alegorizarea Cântării Cântărilor: În anul 90 d. Chr. În momentul în care Rabi Akiba a numit Cânt. Cânt. = Sfânta Sfintelor, de fapt nu a făcut altceva decât că a alegorizat-o, având în minte relația istorică dintre prezența divină (Șeckinah – din Sfânta Sfintelor) și poporul Israel de la Exod la venirea lui Mesia. Mai târziu Rabi Akiba a spus că „acela care va cânta Cânt. Cânt. ca pe o cântare seculară nu va avea moștenire în lumea care va veni.” Potrivit tradiției rabinice nimeni nu avea voie să citească Cânt. Cânt. până la vârsta de 30 de ani. Această carte nu avea voie să fie folosită decât în contextul căsătoriei. Comentatorii creștini alegoriști au respins sensul literal de interpretare a Cânt. Cânt. De exemplu „sânii” Șulamitei au fost interpretați astfel: unul îl reprezenta pe Moise iar celălalt pe Aaron, sau amândoi „sânii” îl reprezentau pe Mesia, numai că pe linii diferite- unul îl reprezenta pe Mesia pe linia lui David, iar celălalt pe linia lui Efraim. O altă interpretare a celor doi „sâni” este aceea care spune că unul este Moise, iar celălalt este Fineas, sau unul îl reprezintă pe Iosua, iar celălalt pe Eleazar = deci reprezintă regele și preotul. Comentatorii Cânt. Cânt. sunt de obicei influențați de către filozofii păgâni greci sau platonici, dualiști și stoiciști. De-a lungul veacurilor diferiți comentatori nu reușesc să facă distincție între lucrurile cărnii și lucrurile spiritului. „Puritatea” din Cânt. Cânt. este asociată mereu și mereu cu abstinența sexuală, renunțarea totală la relațiile sexuale sau plăcerile trupești sunt asociate cu răul. Cânt. Cânt. a suferit nespus de mult datorită procesului de alegorizare prin care a trecut.

Biblia firmă că scopul lui Dumnezeu de la începuturi a fost ca omul să se bucure de o relație maritală exclusivistă. Viața patriarhilor și a marilor titani ai credinței oglindește această intenție a lui Dumnezeu. Profeții folosesc această metaforă a exclusivismului marital sub diferite forme și înfățișări. Iahve Însuși a intenționat dintotdeauna să aibă o relație exclusivistă cu poporul pe care și l-a ales. Biblia accentuează exclusivitatea lui Iahve ca „soț” și a Israelului ca „soție”. Deuteronom 6:4 este un text care vorbește depre exclusivism în ceea ce privește relația națiunii Israelite față de Iahve, căci așa cum Iahve și-a dorit ca poporul Lui să-i fie fidel în mod exclusiv tot așa dorește ca această fidelitate să fie exclusivă și în cadrul căsătoriei. Exclusivitatea maritală se bazează pe conceptul Israelului despre natura strict monoteistă despre divinitate. Credința într-un singur Dumnezeu și în fidelitatea Lui formează o înțelegere a fidelității umane din cadrul familiei. Exodul 20:5 implică exclusivitatea relației lui Iahve cu Israelul atenționând că „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos (el qana).” Verbul „el qana” practic pune accentul pe exclusivitate. Iahve tratează națiunea israelită precum un bărbat pe soția lui: sentimentul de gelozie, de zel este o emoție maritală din cadrul legământului. În contextul adulterului săvârșit de Israel la Baal Peor se folosește termenul „qana” de patru ori.

Omul este o ființă holistică. Sexualitatea este una dintre dimensiunile vieții și existenței umane. În acest domeniu trebuie găsit un echilibru căci a accentua prea mult această dimensiune sau a o subestima este egal cu a distorsiona scopul intenționat de Creator. Pentru a înțelege scopul și funcționalitatea acestei dimensiuni trebuie să ne întoarcem la Eden și la gândirea ebraică. Deasemenea, pentru a înțelege sexualitatea este necesar să avem o antropologie bună. În gândirea ebraică oamenii nu au suflete vii ci sunt suflete vii. În timp ce Scriptura distinge unele aspecte psihologice ale omului niciodată nu îl privește pe om din punct de vedere dualistic (antropologia grecească). Biblia nu face o dichotomie nici o trihotomie atunci când vorbește despre om ci îl privește și analizează pe om din punct de vedere holistic, iar acest lucru înseamnă că noi trebuie să păstrăm unitatea părților imateriale cu diversitatea și funcțiile lor.

Modelul edenic rămâne un model al unei relații maritale perfecte, model care Iahve intenționează să rămână valabil pe tot parcursul V.T. Supunerea femeii între egali în cămin trebuie să fie voluntară. Raportul creațiunii și V.T. afirmă că femeia nu trebuie opresată sau denigrată și nici să i se interzică să aibă o poziție de conducere, influență, autoritate din punct de vedere funcțional. Biblia ne spune că după căderea în păcat bărbatul trebuie să fie conducătorul familiei: Sara îl numește pe Avraam „Domnul Meu”/ „My Master” sau în ebraică „Adoni”; soțul mai este numit și „Baal”, adică Domn și ca verb și ca substantiv, însă aș vrea să menționez că acest cuvânt nu trebuie foțat deoarece se uzita și ca formulă de politețe.

Din punct de vedere Biblic o relație adevărată, completă și deplină este o relație monogamă și heterosexuală, iar reversul acestei relații este bestialitatea, homosexualitatea, transvestismul, lesbianismul și bisexualismul. Biblia ne prezintă modele de relații monogame heterosexuale precum familiile lui: Adam și Eva, Cain soția sa anonimă, Noe și soția lui anonimă, Nahor și Milca, Avraam și Sara, Isaac și Rebeca până la Iosif și Maria și Anania și Safira. Evreii dintotdeauna au respectat porunca a 10-a a Decalogului care limitează familia la o relație strict monogamă heterosexuală. Interesant este de observat că porunca a 10-a nu spune să nu poftești nevestele (la plural) ci nevasta (la singular) aproapelui tău. Solomon le dă tinerilor sfatul de a se bucura cu „nevasta vieții lor”, și el știe de ce spune așa. Standardul unei relații monogame este puternic înrădăcinat în natura monoteistică a lui Dumnezeu și în conceptul de Imago Dei. Afirmația „Eu sunt singurul Domn”  ne conștientizează de faptul că Iahve nu este angajat într-o relație de promiscuitate în vreun panteon politeist precum erau ceilalți dumnezei ai popoarelor din OAA. Creaturile lui Iahve trebuie să fie ca El și să se închine numai Unuia.

Scopul lui Dumnezeu este o relație heterosexuală. Homosexualitatea, travestismul, bestialitatea este o distorsiune a ordinii sexualității stabilite în Eden. Homosexualitatea este o dezordine sexuală. Se poate renunța la un astfel „stil de viață alternativ”, așa cum fumătorii renunță la tabac și niciodată nu se mai reântorc la el. Unii se mai întorc la vechiul obicei dar o iau de la capăt, luptă, și biruiesc, de ce nu ar putea proceda și homosexualii la fel? Culpabilitatea nu stă în tendință ci în practica care izvorește de la un gând.

Urukagina, Ur-Namu, Eshnuna și Codul lui Hamurabi sunt coduri de legi antice care se pronunță împotriva homosexualității, aplicând și o pedeapsă: în cazul unui bărbat sodomit care sodomiza violent un alt bărbat pedeapsa consta în 50 de lovituri cu bâtă care nu era deloc subțire, apoi devenea sclavul împăratului timp de 1 lună, apoi i se rădea părul din cap, și mai plătea și 3,600 de șekeli (Mesopotamia).

Aristreas spune că Evreii nu mancau din animalele necurate și astfel se difereau de Neamuri care erau considerate deasemenea necurate. În Cartea Jubileelor (161-140 B.CH) se descrie atitudinea pe care evreii o amanifestau față de păgâni în timp ce stăteau împreună la masă. În perioada intertestamentală se poate observa o creștere vertiginoasă între separearea completă dintre evreu si neamuri, evreii citându-i adesea pe patriarhi care ia-au sfătuit pe descendenții lor să se separe de neamuri și sa nu mănânce cu ele la masă. Este demn de notat ca nu este nici un tratat special despre legile dietetice în manuscrisele găsite la Qumran, dar se explică prin faptul că cei de la Qumran erau guvernați de legile purității. Doar Documentele Țadochite amintesc câte ceva despre legile dietetice și acceptă legile din Pentateuch. Manualul de disciplină de la Qumran deasemenea nu menționează nici o lege despre mâncarea interzisă. În 1 Enoh (perioada pre-macabeeană) se vorbește despre uriașii care s-au născut ca rezultat al unirii dintre îngeri și fetele frumoase ale oamenilor care mâncau carne de om (canibalism), care păcătuiau împotriva animalelor(= mâncau din ele…?), și beau sânge. 

După părăsirea grădinei Edenului, în lumea păcatului au apărut două mari tendințe : 1. o afirmare pozitivă a sexualității menținând și amplificând modelul edenic și 2. tendința de a exploata domeniul sexual și a distorsiona modelul intenționatde Dumnezeu pentru sexualitate. Nararea existenței umane în afara grădinei Edenului începe cu afirmarea sexualității(1) , deci Adam actualizează practic porunca din Eden de a se înmulții din Gen 1:28.(2) Deci sexualitatea este legată de creațiune, si este un ordin din partea Creatorului să faci sex, din partea Aceluia care este dincolo de polaritatea sexuală umană, astfel sexualitatea nu este divinizată printr-un ritual cultic. Sexualitatea este o parte din ordinea creațiunii, fără ea..? cine trăiește…? ea este lăsată ca cei doi să se bucure de ea și să o sărbătorească/celebreze în intimitate profundă, nu să facă din ea un ritual cultic manifestat în public / la templu sau să o divinizeze precum obijnuiau popoarele antice. În Profeți se amintește deasemenea despre crearea universului lui Dumnezeu care include și sexualitatea , iar profeți adeseori afirmă acest lucru. Deși omul este creat de Dumnezeu, dar nu este parte din divinitate, nu trebuie să divinizeze sexualitatea așa precum aveau antici miturile păgâne ale fertilității. Așa ceva Dumnezeu denunță. Deasemenea Scrierile spun că noi suntem creați de Dumnezeu, făcând mereu aluzie la Genesa 1-2 dar, spunând clar că noi am fost făcuți de mâinile Lui nu datorită împreunării sexuale a Zeilor.

Unii teologi modernii consideră că cunoștința binelui și a răului obținută de Adam și Eva ca rezultat al consumării din pomul oprit a fost în realitate conștiența sexului. Dar Stephen Sapp remarcă și sugerează că astfel sexualitatea nu era o parte a intenției lui Dumnezeu la crearea omului, pe când atât Genesa 1 și 2, în mod contrar evidențiază sexualitatea ca fiind un scop/intenție a bunei creații, cu nici o indicație că experiența sexuală ar fi fost păstrată cu gelozie de către Adam și Eva.
Ideea că conștiența sexului a venit după cădere se bazează pe înțelegerea greșită a textului din Geneza 3:7 în relație cu 2:25. În 2:25 se susține că ei nu erau conștienți de goliciunea (sau sexualitatea) lor la început. În Genesa 2:25 expresia ebraică pentru „gol”/ „naked” este „arom” o expresie care în alte locuri din Scriptură în mod frecvent se referă la o persoană „not fully cloathed” sau nu îmbrăcat „in a normal manner”. Genza 2:25 nu indică în mod explicit în ce fel Adam și Eva erau fără haine, dar categoria semantică a lui „arom” este de acord cu pasajul din Psalmul 104 în care Dumnezeu este descris ca fiind îmbrăcat cu strălucire, mărire și lumină.(1)

Primele două capitole din Biblie se ocupă în mod direct de problema sexualității umane. De fapt în primele două capitole ni se prezintă o relație triunghiulară: Dumnezeu/omul/femeia, astfel cititorul are cadrul necesar pentru a descifra codurile și a recunoaște comportamentul adecvat/potrivit și neadecvat al protagoniștilor.

Dan Allender și Tremper Longman în mod convingător argumentează că primele două capitole din Genesa sunt precum „Steaua Nordului” conducându-ne să înțelegem relația maritală, și scopul lui Dumnezeu cu aceasta și în același timp fiind și –ground floor-ul-/baza Bibliei în înțelegerea perspectivelor fundamentale și a fundamentelor Creației pentru căsătorie. Aici se găsesc principii cruciale care pot să modeleze perspectiva noastră cu privire la căsătorie. Această istorie ne spune că toți ar trebui să cunoaștem lucrurile esențiale despre căsătorie. Astfel reușim să înțelegem căsătoria în V.T.