At a first glance the Epistle to the Hebrews presents itself to the reader as a riddle, as an enigma or as an anonymous document. In this paper I will examine the internal evidences which gives us some clues about the real author of the Epistle to the Hebrews.
The author of Hebrews says very little about himself. Yet, the epistle holds myriad of evidences, and as they are fitted together into a whole, the picture of the author becomes clearer.
1. The author was a man
One passage from the Epistle of Hebrews discovers us the gender of the author: he was a man. Hebrew 11:32 – “For the time would fail me to tell of…” [ἐπιλείψει με γὰρ διηγούμενον ὁ χρόνος περὶ...]. We can see that the present middle participle [διηγούμενον] “recounting, telling” has a masculine, accusative, singular suffix (-ov) – thus we can say that the author of the Epistle to Hebrew is a man.
2. The author was approximately fifty years old
It seems that the author of the Epistle ot the Hebrews communicated with a great authority, and this suggests that he was an older man. It would have been too arrogand for a young man to warn, to reprove, to exhort, to command, and bless the people of his own church (Hebrews 13:22, 24). In addition, the Epistle to the Hebrews is included in the Canon of the New Testamet Scriptures and this is an acknowledgment of the authorʼs authority.
Another evidence is that all of the other New Testament authors (Matthew, Mark, Luke, John, James, and Peter) were fifty or more years old in AD 64: – AD 64 in this case being the generally accepted year for the writing of the Epistle to the Hebrews. These two internal evidences suggest that the author should be at least fifty years old at the time of the writing of this letter.
3. The author was an intelligent man
Many theologians state that the author of Hebrews was an educated or an intelectual man.[1] His Jewish education Read the rest of this entry »
Semnificația textelor din Genesa 6:1-4 continuă să producă nedumeriri pentru foarte mulți cerecetători, exegeți și interpreți ai textului biblic original. Putem să ne dăm seama că aceste texte sunt chiar o problemă reală, întrucât o pleiadă numeroasă de teologi concluzionează că aceste 4 texte sunt nimic mai mult decât una din multele porțiuni mitiologice ale Bibliei. Unii teologi au judecat, conform interpretărilor tradiționale antecedente, că aceste 4 texte nu au nimic în comun cu mitologia antică; deci avem de a face cu un material non-mitologic. Pe lângă faptul că acest material biblic a ridicat probleme hermeneutice serioase, totuși s-a dezvoltat o paradigmă hermeneutică standard. În acest articol voi prezenta care este punctul de vedere al lui 
Cele mai multe studii ale pericopei „fiilor lui Dumnezeu” sunt limitate din punct de vedere exegetic și analizează texul într-un mod independent de celelalte texte biblice, ca să nu spunem că unele studii sunt chiar intruzive, deoarece amestecă mitologia păgână cu textul Biblic sau demitologizează Biblia. Alții cercetători argumentează ca această scurtă narațiune este de fapt o intruziune străină în cadrul textului Biblic. Scopul meu este ca printr-un studiu exegetic, printr-o cercetare a evidențelor istorice de dinaintea incidentului și de după incidentul Biblic, să identific la ce face referire expresia „fiii lui Dumnezeu”. Vom observa care este funcția pericopei în contextul mai larg al istoriei primitive/primare. În acest studiu nu vom ține cont de consensul opiniilor care se prounță în favoarea derivării acestei istorii dintr-un „mit israelit” ci ne vom ocupa strict de forma finală a textului ebraic.
La o primă citire a afirmațiilor Ellenei G. White despre apropierea și întârzierea parousiei (venirii lui Iisus) se poate deduce că cele două concepte se armonizează foarte bine, dar un studiu mai aprofundat ne descoperă aparente contradicții din care se naște întrebarea: Cum armonizează Ellen White tensiunea dintre apropierea și întârzierea venirii lui Iisus? Este venirea lui Iisus o păcăleală sau nu? Au fost de-a lungul timpului creștinii înșelați de această doctrină a parousiei sau nu? Fiecare generație de oameni de după Iisus Christos până în secolul 21 a crezut și sperat că este ultima generație, iudeii așteptau pe Mesia, creștinii la fel! Fiecare generație de oameni l-a așteptat pe Iisus în timpul ei, timpul a trecut și Iisus nu a venit! Ba mai mult decât atât, fiecare generație a interpretat profețiile din Daniel și Apocalipsa în contextul lor cu speranța că sunt gata să se împlinească. Iisus tot nu a venit. Să fie oare materialismul problema care încă ne ține legați de această planetă, adică o generație de creștini care proclamăm venirea lui Iisus în timp ce înălțăm construcții impunătoare și facem planuri în diferite domenii pe 10-15 ani, că vremea planurilor cincinale comuniste a trecut demult. Este oare posibil să ne scape ceva vital? Iisus nu a fost recunoscut în generația Sa, ce putem spune despre ultima generație? Ellen G. White a spus de nenumărate ori că 
Ellen G. White s-a converit cu ocazia unei întâlniri de tabără metodiste în anul 1840, în Buxton, Maine. Experiența convertirii ei s-a amplificat pe parcursul următorilor ani și a fost impulsionată în special de Metodism și Millerism care i-au influențat formativ atât soteriologia cât și eschatologia. Cu ocazia convertirii ei, Ellen G. White și-a predat inima și viața lui Iisus, a primit pacea și iertarea însă în timp ce participa la evanghelizările lui Miller era dot mai doritoare să atingă sfințenia completă. Imediat s-a înspăimântat la gândul că nu este gata pentru a întâmpina iminenta venire a lui Iisus. Și-a agonizat sufletul în rugăciune apoi binecuvântarea lui Dumnezeu a venit peste sufletul ei și a simțit acum că întreaga ei viață este în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Însă imediat după aceasta E.G.W a atribuit credinței în venirea iminentă a lui Iisus victoria asupra păcatului și în nici un caz Metodismului- iar aceasta a condus inevitabil la excluderea ei și a familiei ei din biserica Metodistă în septembrie 1843. În această perioadă, imediat după excluderea ei din biserică ea a început să folosească expresii precum: „sfințenia inmii”, „consacrare deplină” etc. Conceptul Ellenei G. White despre sfințenie a fost tributar lui Wesley la început care credea că sanctificarea este o experiență care are loc în viața cedinciosului imediat după ce are loc justificarea, însă și una și alta au loc instantaneu - instantaneously. (Perfection The Works of John Wesley). Mai târziu EGW a scris critici serioase la adresa doctrinei sanctificării metodiste. Ellenei White i se părea că doctrina sanctificării metodiste militează împotriva Întreitei Solii Îngerești. 
Jurământul marital din Eden (Genesa 2:23) s-a păstrat chiar și în afara Grădini Edenului. Căsătoria este un jurământ/legămînt permanent. Dumnezeu se logodeşte cu Israelul pentru totdeauna (Osea 2:19-20, Isaia 54:5). Noi trebuie să vedem/înţelegem căsătoria ca pe un legământ, asa cum îl vedeau şi cei din Orientul Antic Apropiat, sau ca pe un contract. Legămintele din OAA includeau preţuri, stipulaţii, penalizării în caz că legământul era încălcat. În Imperiul Babilonian vechi s-au descoperit documente care certifică faptul că mirele plătea tatălui miresei un fel de „tehartu” sau „muhar” = un preţ al logodnei, cam salariul lui pe 10 luni (10 shekeli), pentru a sigila căsătoria. Această plată era făcută pentru siguranța familiei fetei, pentru ca această căsnicie să nu devină frivolă sau ușuratică. Oricum tatăl fetei oferea mai multă zestre pe care o păstrau în siguranţă. Zestrea oferea securitate finainciară miresei, care o folosea după căsătorie sau în unele cazuri după moartea soţului; pentru copii şi pentru ea. Deci 
Termenul „eschatologie” apare pentru prima dată în anul 1848, însă ca idee este folosit încă din primele secole ale erei creștine. Atât evreii cât și creștinii foloseau acest termen, însă secole de-a rândul termenul escatologie s-a folosit doar ca idee. În secolul al XIX-lea, un secol în care protestanții au devenit mult mai interesați de evenimentele finale, asociau termenul „eschatologie” cu anumite evenimente precum ar fi: „sfârșitul lumii”, „a doua Venire”, „înviere”, „milenium”, „judecată”, „recreerea pământului”, etc. Termenul „eschatologie” a fost folosit cu preponderență de către pietiștii și puritanii secolelor trecute. Lumea creștină protestantă din cele 4 secole trecute s-a divizat în trei categorii în ceea ce privește evenimentele finale: 1. 
Marele învățat evreu Rabbi Akiba cu ocazia conciliului de la Yarneh din anul 90 d.Chr. comentează în dreptul cărții Cântarea Cântărilor spunând că: „ nu există în lume nimic care să egalizeze ziua în care Cântarea Cântărilor a fost dată Israelului, căci toate cărțile sunt sfinte, dar Cântarea Cântărilor este Sfânta Sfintelor.” 
Biblia firmă că scopul lui Dumnezeu de la începuturi a fost ca omul să se bucure de o relație maritală exclusivistă. Viața patriarhilor și a marilor titani ai credinței oglindește această intenție a lui Dumnezeu. Profeții folosesc această metaforă a exclusivismului marital sub diferite forme și înfățișări. Iahve Însuși a intenționat dintotdeauna să aibă o relație exclusivistă cu poporul pe care și l-a ales. Biblia accentuează exclusivitatea lui Iahve ca „soț” și a Israelului ca „soție”. Deuteronom 6:4 este un text care vorbește depre exclusivism în ceea ce privește relația națiunii Israelite față de Iahve, căci așa cum Iahve și-a dorit ca poporul Lui să-i fie fidel în mod exclusiv tot așa dorește ca această fidelitate să fie exclusivă și în cadrul căsătoriei. Exclusivitatea maritală se bazează pe conceptul Israelului despre natura strict monoteistă despre divinitate. Credința într-un singur Dumnezeu și în fidelitatea Lui formează o înțelegere a fidelității umane din cadrul familiei. Exodul 20:5 implică exclusivitatea relației lui Iahve cu Israelul atenționând că „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, 
Omul este o ființă holistică. Sexualitatea este una dintre dimensiunile vieții și existenței umane. În acest domeniu trebuie găsit un echilibru căci a accentua prea mult această dimensiune sau a o subestima este egal cu a distorsiona scopul intenționat de Creator. Pentru a înțelege scopul și funcționalitatea acestei dimensiuni trebuie să ne întoarcem la Eden și la gândirea ebraică. Deasemenea, pentru a înțelege sexualitatea este necesar să avem o antropologie bună. În gândirea ebraică oamenii nu au suflete vii ci sunt suflete vii. În timp ce Scriptura distinge unele aspecte psihologice ale omului niciodată nu îl privește pe om din punct de vedere dualistic (antropologia grecească). Biblia nu face o dichotomie nici o trihotomie atunci când vorbește despre om ci îl privește și analizează pe om din punct de vedere holistic, iar acest lucru înseamnă că noi trebuie să păstrăm unitatea părților imateriale cu diversitatea și funcțiile lor. 
Modelul edenic rămâne un model al unei relații maritale perfecte, model care Iahve intenționează să rămână valabil pe tot parcursul V.T. Supunerea femeii între egali în cămin trebuie să fie voluntară. Raportul creațiunii și V.T. afirmă că femeia nu trebuie opresată sau denigrată și nici să i se interzică să aibă o poziție de conducere, influență, autoritate din punct de vedere funcțional. Biblia ne spune că după căderea în păcat bărbatul trebuie să fie conducătorul familiei: Sara îl numește pe Avraam „Domnul Meu”/ „My Master” sau în ebraică „Adoni”; soțul mai este numit și „Baal”, adică Domn și ca verb și ca substantiv, însă aș vrea să menționez că acest cuvânt nu trebuie foțat deoarece se uzita și ca formulă de politețe. 
Din punct de vedere Biblic o relație adevărată, completă și deplină este o relație monogamă și heterosexuală, iar reversul acestei relații este bestialitatea, homosexualitatea, transvestismul, lesbianismul și bisexualismul. Biblia ne prezintă modele de relații monogame heterosexuale precum familiile lui: Adam și Eva, Cain soția sa anonimă, Noe și soția lui anonimă, Nahor și Milca, Avraam și Sara, Isaac și Rebeca până la Iosif și Maria și Anania și Safira. Evreii dintotdeauna au respectat porunca a 10-a a Decalogului care limitează familia la o relație strict monogamă heterosexuală. 
Scopul lui Dumnezeu este o relație heterosexuală. Homosexualitatea, travestismul, bestialitatea este o distorsiune a ordinii sexualității stabilite în Eden. Homosexualitatea este o dezordine sexuală. Se poate renunța la un astfel „stil de viață alternativ”, așa cum fumătorii renunță la tabac și niciodată nu se mai reântorc la el. Unii se mai întorc la vechiul obicei dar o iau de la capăt, luptă, și biruiesc, de ce nu ar putea proceda și homosexualii la fel? 
Aristreas spune că Evreii nu mancau din animalele necurate și astfel se difereau de Neamuri care erau considerate deasemenea necurate. În Cartea Jubileelor (161-140 B.CH) se descrie atitudinea pe care evreii o amanifestau față de păgâni în timp ce stăteau împreună la masă. În perioada intertestamentală se poate observa o creștere vertiginoasă între separearea completă dintre evreu si neamuri, evreii citându-i adesea pe patriarhi care ia-au sfătuit pe descendenții lor să se separe de neamuri și sa nu mănânce cu ele la masă. Este demn de notat ca nu este nici un tratat special despre legile dietetice în manuscrisele găsite la Qumran, dar se explică prin faptul că cei de la Qumran erau guvernați de legile purității. Doar Documentele Țadochite amintesc câte ceva despre legile dietetice și acceptă legile din Pentateuch. Manualul de disciplină de la Qumran deasemenea nu menționează nici o lege despre mâncarea interzisă. În 1 Enoh (perioada pre-macabeeană) se vorbește despre uriașii care s-au născut ca rezultat al unirii dintre îngeri și fetele frumoase ale oamenilor care mâncau carne de om (canibalism), care păcătuiau împotriva animalelor(= mâncau din ele…?), și beau sânge. 
După părăsirea grădinei Edenului, în lumea păcatului au apărut două mari tendințe : 1. o afirmare pozitivă a sexualității menținând și amplificând modelul edenic și 2. tendința de a exploata domeniul sexual și a distorsiona modelul intenționatde Dumnezeu pentru sexualitate. Nararea existenței umane în afara grădinei Edenului începe cu afirmarea sexualității(1) , deci Adam actualizează practic porunca din Eden de a se înmulții din Gen 1:28.(2) Deci sexualitatea este legată de creațiune, si este un ordin din partea Creatorului să faci sex, din partea Aceluia care este dincolo de polaritatea sexuală umană, astfel sexualitatea nu este divinizată printr-un ritual cultic. Sexualitatea este o parte din ordinea creațiunii, fără ea..? cine trăiește…? ea este lăsată ca cei doi să se bucure de ea și să o sărbătorească/celebreze în intimitate profundă, nu să facă din ea un ritual cultic manifestat în public / la templu sau să o divinizeze precum obijnuiau popoarele antice. În Profeți se amintește deasemenea despre crearea universului lui Dumnezeu care include și sexualitatea , iar profeți adeseori afirmă acest lucru. Deși omul este creat de Dumnezeu, dar nu este parte din divinitate, nu trebuie să divinizeze sexualitatea așa precum aveau antici miturile păgâne ale fertilității. Așa ceva Dumnezeu denunță. Deasemenea Scrierile spun că noi suntem creați de Dumnezeu, făcând mereu aluzie la Genesa 1-2 dar, spunând clar că noi am fost făcuți de mâinile Lui nu datorită împreunării sexuale a Zeilor. 
Unii teologi modernii consideră că cunoștința binelui și a răului obținută de Adam și Eva ca rezultat al consumării din pomul oprit a fost în realitate conștiența sexului. Dar Stephen Sapp remarcă și sugerează că astfel sexualitatea nu era o parte a intenției lui Dumnezeu la crearea omului, pe când atât Genesa 1 și 2, în mod contrar evidențiază sexualitatea ca fiind un scop/intenție a bunei creații, cu nici o indicație că experiența sexuală ar fi fost păstrată cu gelozie de către Adam și Eva.
Primele două capitole din Biblie se ocupă în mod direct de problema sexualității umane. De fapt în primele două capitole ni se prezintă o relație triunghiulară: Dumnezeu/omul/femeia, astfel cititorul are cadrul necesar pentru a descifra codurile și a recunoaște comportamentul adecvat/potrivit și neadecvat al protagoniștilor.
