Semnificația Sabatului

Sakae Kubo

În ultimul timp s-a scris destul de mult despre semnificația Sabatului și despre al Doilea Advent. În ceea ce privește Sabatul, protestanții, catolicii și evreii închinându-se în zile diferite au încercat să înțeleagă semnificația zilelor de închinare. Adventiștii de ziua a șaptea au început deasemenea să exploreze tot mai mult semnificația Sabatului. Karl Barth și Abraham Josua Heschel, primul protestant și cel de-al doilea evreu au cercetat, scris și au publicat materiale în mod extensiv pe această temă, deaceea le suntem profund recunoscători și îndatorați. În afară de Adventiștii de Ziua a Șaptea, Baptiștii de Ziua a Șaptea și un număr destul de mic al câtorva denominațiuni mici, restul celorlalte denominațiuni și scriitori cred că Duminica este adevăratul Sabat. Iar în ceea ce îi privește pe evrei, lor le lipsește perspectiva creștină asupra acestui subiect. Deaceea Adventiștii de ziua a șaptea au ceva de spus în plus pe această temă în comparație cu alte denominațiuni. În acest articol voi încerca să prezint profunzimea semnificației Sabatului pentru experiența Adventiștilor de Ziua a Șaptea.

În ceea ce privește a doua revenire, scriitorii liberali o resping sau o interpretează ca fiind un simbol al triumfului final, dar scriu înt-un stil destul de vag despre modul în care va avea loc. Scriitorii conservatori, de obicei pretribulaționiștii și premilenialiștii prezintă o imagine destul de confuză despre ce se va întâmpla în timpul Mileniului. Alții au adoptat poziții amilenialiste sau postmilenialiste, ambile grupări fiind foarte optimiste în ceea ce privește semnificația Adventului și modul în care trebuie să ne raportăm la advent acum în viața prezentă. Sper ca prin acest articol să creez un echilibru în ceea ce priveștesemnificația Sabatului și care este legătura lui cu Adventul.

Sabatul și a doua venire a lui Iisus înglobează două doctrine în care noi credem și de aceea sun încorporate în numele nostru Adventiști de ziua a șaptea. Prin numele nostru noi spune, că ziua a șaptea este Sabatul biblic și că Adventul este real și foarte sigur. Nu vom încerca ca să demonstrez aici că Sabatul (Sâmbăta) este ziua a șaptea, pentru că s-a scris mult pe tema aceasta deja. Mai degrabă scopul acestui articol va fi acela de a a explora mult mai profund și mai pe deplin semnificația Sabatului. Ca să ajungem la ceea ce ne-am propus trebuie să vedem conexiunile Sabatului cu doctrinele de bază ale credinței și ale relației noastre cu viața creștină practică.

Sper să descoperim cu adevărat scopul și semnificația Sabatului, deoarece Ellen G. White spune că „noi nu trebuie doar să păzim Sabatul într-o manieră legală. Noi trebuie să-i înțelegem și importanța spirituală asupra tuturor tranzacțiilor vieții.” (Mărturii, vol 1, p. 353). Afirmația conform căreia ziua a șaptea este Sabatul nu pare să surprindă sau să cuprindă deplinătatea și bogăția înțelegerii Sabatului pentru Adventiștii de Ziua a Șaptea. Precum un diamant fațetat în mod fin la fel și Sabatul este multifațetat. Putem privi la Sabat din multe unghiuri și cu siguranță că vom vedea strălucirea sa.  Diferitele semnificați ale Sabatului se situează sub trei titlui mari din cadrul planului de mântuire: Creația, Răscumpărarea și Eternitatea. Astfel semnificația Sabatului străbate istoria lumii de la începuturi până la Sfârșit. Într-un anumit sens cuprinde întreaga istorie a salvării.Într-un fel oarecum asemănător a spus și Karl Bart că „istoria legământului a fost în realitate stabilită în ziua a șaptea…. A început în mod secret în această zi.” Noi trebuie să vedem toate fațetele Sabatului și modul în care ele sunt centrate în Christos. Iisus nu este doar Creatorul, Răscumpărătorul și Restauratorul ci deasemenea și Inițiatorul  acestor evenimente conectate de Sabat. El este Domnul Sabatului, și mai mult decât atât Iisus este tot ceea ce semnifică Sabatul. El nu este doar obiectul închinării, adorării și meditației acestei zile, sau doar subiectul Creațiunii, odihnei, părtășiei, salvării, sfințeniei, eliberării și sanctificării ci El Exemplifică sau este modelul acestor lucruri. Așa că dacă Sabatul a fost ziua în care Creatorul era prezent cu oamenii, la fel astăzi într-un sens special vine pentru a se întâlnii cu omul și a fi prezent cu omul. Deși păcatul a întrerupt această întâlnire față în față a omului cu Dumnezeu totuși restaurarea noastră a început odată cu Întruparea când El a început să locuiască cu noi, adică să fie Immanuel (Dumnezeu cu noi). În timp ce perioada Lui de ședere a fost scurtă între oameni, totuși împăcarea pe care El a realizat-o prin moartea Lui ne-a asigurat o împlinire completă a semnificației Sabatului, și perfecta părtășie a omului cu Dumnezeu pe noul pământ.

Dumnezeu întâlnește Omul

GOD MEETS MAN

A Theology of the Sabbath and the Second Advent

Sakae Kubo

Seminficația celui de-al doilea Advent

În lumea în care trăim există două stări de spirit, opuse una alteia. Anxietatea, pesimismul și disperarea se luptă cu speranța și optimismul. Înaintea primului Război Mondial optimismul și speranța prevalau. Teoria evoluției proclama faptul că viitorul va suna mai bine. Vestea bună era proclamată cu mult optimism desemenea. Mileniul va începe în curând  pe pământ. Însă Primul Război Mondial și al Doilea Război Mondial plus ciupercile de fum care s-au înălțat deasupra Hiroșimei și Nagasaki au zdrobit un asemenea optimism. Starea de disperare a omului de atunci era mult mai acută decât acum. Lumea a mai fost amenințată și cu distrugerea prin foamete sau suprapopulație; statisticile demografice ale planete înfricoșau multă lume. Philip Hauser preciza că populația lumii va ajunge la 6,8 miliarde în jurul anului 2000. Atunci când noi ne gândim că pământul poate suporta doar 6-8 miliarde de oameni timpul este scurt înaintea celei mai grozave catastrofe care va lovi pământul. Datorită înmulțiriri excesive a populației si a exploziei de nevoi umane a apărut si o dilemă, o dilemă a rezolvării acestei probleme. Oamenii trebuie fie să înceteze aruncarea poluanților în atmosferă, fie să-și înnăbușe nevoile, să trăiască în mai puțin comfort, sau să mănânce mai puțin. Deci dacă războaiele nucleare nu ne distrug, atunci ne vom autoelimina, noi pe noi înșine prin suprapopularea planetei sau prin poluare. Aceste puncte de vedere ne duc la disperare.

Dar cu toate acestea în ultimii ani se poate obseva un nou curent, o atitudine de speranță se naște. Bineânțeles că acest curent al speranței nu este observabil în toate țările, sau în toate cercurile. În primul rând comunismul cu promisiunile lui economice, a unui mileniu economic, a adus speranță celor opresați și călcați în picioare. Oamenilor li sa promis că ei vor devenii liderii viitorului.

Teologia neagră este construită pe presupunerile că Dumnezeul Bibliei este Dumnezeul celor opresați – iată că și teologia neagră este o teologie a speranței. O altfel de teologie este teologia liberării lui Jurgen Moltmann – teologia lui a fost influențată de teologii speranței. Un fel de Cel de-al Treilea Război Mondial al teologiei negre – îi incită pe cei opresați la revoluție, cu sau fără violență, pentru a obține libertatea de sub liderii coloniali sau de sub puterea liderilor totalitari naționali.

Teilhard de Chardin - prin teologia lui evoluționistă postulează că omul a trecut dincolo de sfera animală și că următorul stadiu este Christificarea din momentul în care întrăm în Christosferă.

Ernest Bloch și Jurgen Moltman – au oferit speranță lumii prin teologia lor. Iar evreul ateist Marx a fost de acod cu ei. Omul trebuie să meargă înainte. Omul este o creatură a speranței, omul este orientat spre viitor. Dumnezeul permanenței și al claselor bogate trebuie detronat iar statusul economic zguduit și restructurat. Ierarhizarea pe verticală trebuie schimbată.

Moltmann a fost profund influențat de către Bloch, însă mai târziu și-a schimbat filozofia în teologie creștină. Pentru ai sancționa punctele de vedere el a mers înapoi în timp la profeții care proclamau iminența a ceva nou. Iisus Chistos a împlinit acele proclamații. Noul veac sosise dar problema consta în faptul că el nu știa ceea ce trebuie cunoscut și practicat pentru că multe lucruri erau vechi. Însă apostolul Pavel a spus că ceea ce este vechi nu s-a abolit ci s-a împlinit. Doar Marcion s-a gândit că să îndepărteze din Biblie – în mod complet – tot ceea ce este vechi. El vedea Creștinismul ca fiind în întregime nou. Însă noul pe care Marcion îl promova a rămas pentru că era nou, chiar dacă el a fost condamnat de către biserică ca eretic. Capps spune că după Marcion lumea s-a împărțit în două tabere rivale: una care era orientată vertical, motivată ierarhic și structurată instituțional; cealaltă tabără este îndreptată spre oameni – este vorba de toți aceeia care erau preocupați de așteptarea veacului care va să vină, această grupă de oameni nu se găsea practic „acasă” în această lume. Fiecare se credeau mai mici sau mai mari în ceea ce privește pregătire lor. Despre acest din urmă grup Moltmann credea că ei nu supraviețuiesc mult, ci doar în timpul prezent. Într-adevăr această grupă de oameni privea mai mult la viitor decât la prezent. Însă atât pentru Moltmann cât și pentru Bloch viitorul este important doar în această lume. Toate acestea rezultă din faptul că  biserica depunea eforturi de a stabili justețea și echitatea pe pământ. Asemenea teologi ai speranței sunt foarte optimiști. Revoluționiști comuniști nu au adus la îndeplinire utopia pe care au promis-o lumii. Libertatea pe care a promis-o Bloch nu a fost mult mai realizabilă decât alte utopii comuniste.Viziunea lui Moltmann despre viitor a provocat câteva schimbări însă nu a produs acea schimbare radicală la care s-a așteptat el. Așteptările lui în ceea ce privește această lume au rămas și de fapt s-au dovedit iluzorii și în van. Natura umană a rămas și ea nescimbată. Aceasta bineînțeles că nu înseamnă că un Creștin ar trebui să ignore justiția/dreptatea sau opresiunea.

Speranța omului trebuie să depășească sau să transceandă lumea noastră și timpul și să se întemeieze nu doar pe aspirațiile umane și să aibă în vedere doar dreptatea și condiția de opresare a celor care sunt nedreptățiți în felul acesta în prezent, ci trebuie să se bazeze pe cuvântul lui Dumnezeu care face dreptate pentru toți oameni din toate timpurile. Singura noastră speranță ar trebui să fie speranța biblică care ne conduce către glorioasa venire a lui Iisus Christos. Noi numim aceast studiu eschatologie – sau doctrina ultimelor lucruri. Doctrina ultimelor lucruri este la fel de importantă precum doctrina primelor lucruri (Creațiunea).

DANIEL CAPITOLUL –II–

Capitolele 2 și 7 din Daniel se ocupă de același subiect în general: profeții privitoare la ridicarea și căderea celor patru mari puteri mondiale Mediteraneene. Prima profeție a fost dată unui împărat păgân, Nebucadnețar, într-un vis în timp ce el dormea noaptea (2:1). A doua profeție a fost dată profetului Daniel însuși în timp ce dormea în pat noaptea (7:1-2). Astfel spus modul de revelare a profețiilor a fost același în ambele situații, doar recipientele care a primit revelația au fost diferite, iar această ușoară observație în ceea ce privește recipientul revelației ne conștientizează în același timp că cele două revelații sunt diferite în conținut. Cititorul atent va observa de fapt că visul profetic revelat lui Nebucadnețar este mult mai simplu decât cel revelat lui Daniel. Nebucadnețar a văzut în visul lui doar un chip imens compus din patru metale respectiv 5 componente în total, și apoi o mare piatră care s-a izbit de picioarele chipului și l-a sfărâmat, apoi piatra a crescut până a umplut întreg pământul, pe când Daniel în capitolul 7 primește un mesaj, este vorba de același mesaj practic, doar că are cu mult mai multe detalii. În capitolul 7 putem înțelege și mai bine profeția deoarece a animalele sunt animate, în mișcare, pe când metalele NU. Deci împărățiile reprezentate de metalele din capitolul 2 î-și găsesc corespondente în capitolul 7. În același timp mesajul progresează și descrierea pe care o face profetul biblic în capitolul 7 este mai bună și mai bogată decât imaginea care i se oferă împăratului păgân. Dacă împăratului păgân prezentarea celor 4 imperii i se face într-un mod mai general totuși prezentarea care i se face lui daniel este mai detaliată și mai captivantă. Și dacă vorbim despre detalii profetice, astfel de detali mai găsim și în capitolele 8 și 11.

Sunt două metode hermeneutice de a studia și interpreta profețiile din Daniel: 1. În primul caz erudiții critici avansează teoria conform căreia metoda de propice de a studia cartea lui Daniel este de a începe cu Daniel 11și mergând înapoi prin capitolele 8, 7 și 2. Astfel Daniel 11devine măsura sau etalonul de interpretare a profețiilor din întreaga carte a lui Daniel. Interpreții au crezut că Daniel 11 aproape în întregime se referă la regele grec Antioch Epifanes care a condus regatul Seleucid din Antiohia până în Siria din aproximativ anul 175-164 î.Hr. Iar odtaă ce am determinat că Antioch este subiectul principal al profeției din Daniel 11 acești critici citesc apoi toate profețiile făcute înaintea celor din Daniel 11 și-l identifică în multe locuri pe Antioch Epifanul. Astfel, pentru ei figura lui Antioch Epifanul este o figură atot-cuprinzătoare a profețiilor lui Daniel. 2. Cealaltă metodă de a aborda cartea lui Daniel este: de a începe studiul cărții cu Daniel 2 și a merge în continuare cu interpretarea profeției prin capitolele 7, 8 și 11. Însă această metodă de abordare ne va oferii un punct de vedere diferit în ceea ce privește interpretare cărții lui Daniel. Cu ajutorul aceste metode vom putea vedea și ordinea succesivă a împărățiilor: Babilon, Medo-Persia, Grecia, Roma. Dacă ne vom folosi de prima metodă de abordare și interpretare a profeției, atunci Antioh Epifanul va fi figura centrală a tuturor profețiilor din întreaga carte, însă dacă vom folosi a doua metodă de interpretare figura lui Antioh Epifanes nu va mai fi figura proeminentă decât acolo unde chiar este vorba despre el și împărăția lui grecească.

Întrebarea care se ridică este: Care este cea mai corectă metodă de interpretare a profețiilor lui Daniel ? Răspunsul: De vreme ce în Daniel 2 ni se prezintă profeția într-un mod cât se poate de simplu, iar Daniel 7 o prezintă într-un mod mai detaliat și mult mai complex, mi se pare natural și logic să începem studiul profeției cu profețiile mai simple și să ne îndreptăm apoi progresiv spre profețiile mai detaliate și mai complexe observând și înțelegând noi detalii prezente în profețiile care se succedă. Deci prima dată ar trebui să studiem cele patru mari profeții din capitolele 2 și 7 din secțiunea Aramaică a cărții și apoi celelalte profeții din capitolele 8 și 11. Profeția din capitolul 9 însă are o natură diferită de vreme ce se concentrează asupra viitorului poporului evreu și asupra lui Mesiah. Despre aceste patru profeții de care am amintit mai sus putem afirma faptul că sunt conectate unele de altele ca o serie de circuite electrice paralele. Toate cele patru profeții pornesc de pe același punct de interpretare, dar progresează diferit în ceea ce privesc detaliile. Paralelismul între profeții poate fi stabilit pe baza limbajului comun al profețiilor, a simbolurilor comune găsite în cadrul profețiilor și a interpretărilor pe care le găsim chiar în carte. Capitolul 2, primul capitol profetic din cadrul celor 4 mari capitole profetice are cea mai lungă introducere. Ne informează despre circumstanțele în care profeția a fost dată și cum a fost interpretată, însă în contrast cu acest capiyol 2, capitolul 7 are o introducere foarte scurtă care consistă din exprimarea unei date și a afirmației lui Daniel că profeția i-a fost arătată direct în vis. Însă cu multă atenție în introducerea de la capitolul 2, care face parte din secțiunea istorică, totuși descoperii elemente semnificante care ne ajută să facem tranziția de la istorie la profeție.

Nebucadnețar uită visul

Interesant este că Nebucadnețar uită visul pe care l-a visat[1], oare de ce ? O explicație psihologică este că s-a simțit copleșit de visul respectiv. Probabil că a înțeles el că visul respectiv are o origine divină, și speriat l-a respins pentru a scăpa de realitatea conținutului visului care pentru el era înfricoșătoare și amenințătoare. O altă explicație spune Doukhan este aceea că Dumnezeu însuși a produs amnezia. Babilonienii considerau actul uitării unui vis ca fiind un semn clar că visul este de origine divină. Leo Oppenheim spune că în antichitate  „dacă un om uită visul visat, aceasta înseamnă că zeul lui este mânios pe el”.

PROFEȚIA DIN DANIEL 9:24-27 – REQUIEM PENTRU MESSIAH

În capitolul 9 din Daniel suntem în anul 1 al domniei lui Darius (538 B.C.E.), este exact același an în care  Daniel întâlnește leii în groapă (cap 6). Este de fapt anul domniei lui Cyrus care are ca și coregent pe Darius. Interesant este că Isaia l-a denumit pe Cyrus un fel de mesiah[1]/ salvator al evreilor. Daniel înțelege din cărțile lui Ieremia că 70 de ani va dura robia.[2] Cei 70 de ani de robie au început în anul 605, odată cu distrugerea Ierusalimului, 68 de ani au trecut și nu s-a întâmplat nimic. Preoții, profeții și regii erau deasemenea unși pentru a devenii un fel de Mesiah. În istoria Israelului avem mai mulți Mesiah: Biblia îl numește pe Aaron Mesiah (Exod 28:41), la fel este numit și profetul Isaia (Isaia 61:1), Saul (2 Samuel 1:14), David (1 Samuel 16:6) și chiar prințul străin Cyrus este numit Mesiah (Isaia 45:1). Astfel speranța lui Isreael a mers de la un Mesiah la altul. Numai că profeția din capitolul 9 ne duce la un Mesiah al unui an Sabatic, al unul Jubileu. Mesiah din acest capitol este mesiah tuturor oamenilor, nu doar al unui popor (Israel), un Mesiah al tuturor celorlalți mesiah, un Mesiah universal. Misiunea acestui Mesiah este universală – îi include pe mulți — rabiim = acest termen are o conotație universală (Ezra 3:12 + Daniel 12:2). Profeții de foarte multe ori au folosit acest termen pentru a descrie oamenii și națiunile toate implicate în adorarea universală a lui Dumnezeu (Mica 4:2). Mesia din acest capitol este Mesiah tuturor și cel care salvează lumea. Acest ultim Mesia ne conduce spre jubileu și spre Sabatul Sabatelor care avea loc odată la 7×7 ani = 49 ani, un timp de har și libertate când umanitaea și natura reânvie sau se naște din nou. Profeția celor 70 de săptămâni este legată de cele 2300 de seri și dimineți. Daniel a fost tulburat de profeția celor 2300 de seri și dimineți, a mers și a consultat profeția celor 70 de ani, ca să înțeleagă apoi încele din urmă profeția celor 70 de săptămâni. Cuvântul cheie care trece ca un fir de aur prin capitol este expresia „a înțelege”.  Dacă nu înțelegi cele 70 de săptămâni cu greu poți să înțelegi cele 2300 de seri și dimineți. Îngerul Gabriel care l-a ajutat pe Daniel să înțeleagă profeția celor 2300 de seri și dimineți acum reapare în capitolul 9 pentru al ajuta din nou să înțeleagă această profeție (vers 23). În capitolul 9 apare același termen ca și în 8 cu privire la viziune/ vis = mareh- când se dă viziunea cu 2300 de seri și dimineți ca și ce cu 70 de săptămâni. Dumnezeu a trimis profeția cu cele 70 de săptămâni, proclamând venirea lui Mesiah, pentru al ajuta să înțeleagă de fapt profeția celor 2300 de seri și dimineți. Venirea lui Mesiah nu era ceva mitic, sau ceva suspendat deasupra istoriei. Din potrivă este un eveniment situat în timp. Elementele profeției ne ajută să o situăm cu precizie în timp. Acum va trebui să descoperim veriga de legătură dintre cele 70 de săprămâni și cele 2300 de seri și dimineți.

Sinopsă editorială

Patru expuneri moderne ale acestei profeții importante sunt vehiculate astăzi în gândirea religioasă. Ele reflectă “școlile” majore de interpretare profetică. Versetul 24 cu declarația sa introductivă (“șaptezeci de săptâmâni au fost tăiate pentru poporul tău și pentru cetatea ta cea sfântă”) și cele șase expresii infinitivale ale sale (“a încheia”, “a pune capăt”, “a ispăși”, “a aduce”, “a pecetlui”, “a unge”) constituie sumarul a ceea ce s-a desfășurat în această perioadă de timp.Interpretarea istoricistă susține că primele două expresii descriu cererile ca Israelul post-exilic să dezvolte o societate dreaptă în vederea pregătirii pentru venirea lui Mesia: ispășire pentru păcate și aducerea neprihănirii veșnice. Ultimele două expresii descriu câteva rezultate care au avut loc. Eșecul lui Israel încheie această perioadă și reduce la tăcere pentru totdeauna vocea profetică ce din timp în timp îndemna poporul la pocăință. Pe de altă parte însă, moartea ispășitoare a lui Mesia deschide calea pentru ungerea sanctuarului ceresc și a lucrării sale preoșești.

Versetele 25-27 lărgesc declarația introductivă (v.24) cu detalii ce se concentrează pe timpul apariției lui Mesia, confirmarea și întărirea legământului de către El și în special moartea Sa ispășitoare. Ultima a pus capăt serviciilor rituale ale sacrificiilor, însă ea adus neprihănirea veșnică, făcând posibilă mijlocirea preoțească a lui Mesia prin meritele Sale în favoarea păcătoșilor pocăiți, în sanctuarul ceresc.

Lucrarea examinează datele cronologice disponibile cu privire la cinci evenimente prevăzute în acest pasaj. Două din aceste date, 457 îHr. – al șaptelea an al lui Artaxerxe I (punctul de plecare al profeției) – și anul 27 dHr. – al 15-lea an al lui Tiberiu Cezar (botezul lui Isus și începutul lucrării sale) – pot fi considerate ca fiind definitiv stabilite. Anul 34 dHr. (sfârșitul acestei perioade) reprezintă cea mai rezonabilă dată pentru lapidarea lui Ștefan. Anul 30 dHr. sau 31 dHr. (anul morții lui Mesia) este o aproximație de plus sau minus un an. Nu este disponibilă nici o sursă pentru a evalua anul 408 dHr. (sfârșitul primilor 49 de ani ai profeției). Profețiile referitoare la timp ce pot fi evaluate ne oferă mărturia lor despre atotcunoștiința cu care El descoperă voința Sa în profeție. Poziția majoritară în interpretarea istoricistă adventistă este că acest pasaj (v.24-27) este explicația întârziată a îngerului Gabriel referitoare la profeția celor 2300 de zile-ani din viziunea anterioară (8:14,26). În sprijinul acestei legături autorul aduce patru dovezi referitoare la legăturile temporale dintre cele două viziuni. Acestea arată clar că cele 70 de săptămâni și 2300 de zile s-a intenționat să fie legate una de alta. Această legătură oferă punctul de plecare și de încheiere a celor 2300 de zile.

Daniel 9:24-27 se leagă de alte profeții din Daniel prin referirea la ungerea “sfintei sfintelor” – sanctuarul ceresc. Daniel 9 prevede că Mesia va face ispășire pentru păcat și va aduce neprihănirea veșnică. Astfel este deschisă calea către sanctuarul ceresc pentru mijlocirea preoțească. Daniel 8 îl vede pe Mesia ca Prințul oștirilor, realizând lucrarea preoțească în sanctuarul ceresc, lucrare ce este atacată de cornul cel mic. Daniel 7 descrie pe Mesia ca Fiu al omului – la sfârșitul judecății din sanctuarul ceresc – primind domnia și împărătia veșnică.

Nebucadnețar și Babilonul

Numele lui Nebucadnețar este un nume proeminent în Vechiul Testament și deasemenea numele lui ocupă un rol important în mintea multora care au colecționat și cercetat cărți, cronici, tăblițe, manuscrise și documente antice. În mintea fiecărui cercetător al antichității există adânc ideea că acest Rege al Babilonului a luat Iuda în captivitate și i-a dus la mare depărtare, într-un pământ străin. Chiar mai mulți profeți antici au consemnat în cărțile lor numele lui Nebucadnețar: autorul cărții Cronicilor, profetul Ieremia, Daniel, autorul cărții Estera, autorul cărților Regilor, Nemia și Ezra. Fiecare au avut observațiile lor teologice în dreptul lui Nebucadnețar și fiecare ne oferă un tablou diferit dar nu contradictoriu al acestui mare Monarh Babilonean. Chiar în mult discutata introducere istorică a cărții lui Daniel ni se descrie caracterul și personalitatea lui Nebucadnețar.

Majoritaea surselor despre domnia lui Nebucadnețar le avem din imperiul Babilonean sau informațiile sunt supuse supaviețuirii accidentale a tabletelor de lut scrise în sistemul cuneiform. Când privim la evidențele istorice parțiale care ne-au rămas din antichitate nu putem să nu regretăm în același timp că omenirea a pierdut în timp o mare bogăție de texte și scrieri în diferite genuri: epici deosebite, legende și istorioare veridice sau mai puțin veridice, poezie, etc. Lumea ar fi fost mult mai bogată dacă ar fi existat un sistem de protejare a acesto opere lirice, adevărate opere de capodoperă. Problema a fost că aceste opere nu au fost scrise pe material rezistent sau durabil, deși au fost scrise în lingua franca a acelei vremi – Aramaica. Aramaica era limba de bază comună tuturor în această perioadă chaldeană. Desigur că Aramaica era și limba oficială a Asiriei în secolul al șaptelea și a continuat să fie lingua franca și în Babilonia care se afla mai târziu sub administrație persană.[1] Avem chiar un text sub formă de fragment în limba Aramaică din Babilonia și este datat de către arheologii profesioniști cam pe la anii 782 î.Hr.[2], iar acest text ne informează că pe la mijlocul secolului al șaptelea magistrații Asirienii din Uruk au scris o ostraca sau un ostracon în limba aramaică pentru orașul Assur folosind caracteristicile limbajului babilonean, dar indicând faptul că limba aramaică era în mod curent în uz în partea de sud a zonelor tribale.[3] Din propriile consemnări ale lui Nebucadnețar care au fost făcute în liba aramaică și scrise în cuneiformă putem constata că se folosea limba aramaică, sistem de scriere cuneiform, tăblițe și scribi autorizați și specializați.[4] Limba aramaică sa găsit pe multe inscripții, pe cărămizi, pe unele construcții ale lui Nebucadnețar, la Kasr în Babilon. Pe o anumită cărămidă se scrie chiar despre proprietățile (byt `ldlny) lui Nebucadnețar, dar se dau și sfaturi constructorilor din plină activitate – tate acestea în limba aramaică. Folosirea limbii aramaice atunci când se scria pe obiecte sau pe ambalajul sau etchetele care se atașau obiectelor, era o practică deja folosită în Ninive la Assur și la Tell Halaf.[5] Potrivit spuselor lui Daniel, Aramaica era dialectul în care administratorii de la curte și experții se adresau adesea lui Nebucadnețar (Daniel 2:4). D.J. Wiseman spune că este de asemenea posibil că creșterea exponențială a scrisului în limba aramaică din timpul captivității a produs o schimbare acolo, bineânțeles că evreii au produs-o.

Numele lui Nebucadnețar

Numele lui apare scris și pronunțat în diferite forme: în engleză de exemplu NEBUCHADNEZZAR. Dar în Biblie apare în mod frecvent ca „N^ebukadne `șșar”[6], iar în LXX este scris Naboucodonosor. În imperiu Babilonean numele lui era scris și apărea ca: Nabu-kudurri-usur. Wiseman spune că numele lui scris cu N este atestat și de faptul că așa apare scris pe o tăbliță, în limba aramaică, o tăbliță care datează din al 39 an de domnie. Numele lui apare și sub forma nevocalizată: nbwkdrsr.  Cu aceste informații prezentate mai sus sunt de accord majoritatea dicționarelor și comentariilor consultate și deasemenea și comentatorul Brinkam în 1968 sau Porteous în 1965. În forma lui babiloneană numele apare ca: Nabu-kudurri-usur. Acum cred că nici nu este nevoie să mai demonstrăm că numele lui reflectă limba și pronunția Aramaică. În Vechiul Testament  numele lui apare sub forma de Nebucadnețar sau Nebuchadrezzar în engleză, iar în ebraică așa cum am mai spus Năbukadreșșar – suf forma aceasta apare în cărțile lui Ieremia și a lui Ezechiel.

The Deep Things of God

Apocalipsa a fost cartea intrigilor și a discuțiilor aproximativ 2000 de ani. Este ea o carte ambiguă…? Ciudată..? Provocatoare..? Oamenii au diferite puncte de vedere asupra cărții. Unii au sugerat că dacă reușești să găsești 12 creștini interesați în ceea ce privește cartea Apocalipsei probabil aceștia 12 au 13 puncte de vedere diferite asupra cății..!! Cartea vorbește despre ceea ce se va întâmpla cu lumea, țara și orașul în care locuiești tu. A interpreta și folosii cartea Apocalipsei în mod greșit spune Jon Paulien este la fel de periculos precum un atac terorist! Din punct de vedere etic nu putem fi neutrii față de cartea Apocalipsei. Unii au studiat-o în 1534 și au ajuns la concluzia că orașul Munster din Germania va devenii în curând Noul Ierusalim – și foarte mulți au murit datorită bătăliei care s-a dat acolo. Unii au făcut foamea până au murit. Ideile greșite susținute din Apocalipsa pot fi fatale.
În anul 1993 aripa davidiană din Waco, Texas a studiat cu sârguință și onestitate cartea Apocalipsei și astfel davidienii de pe Muntele Carmel au emis idei de o așa natură că au provocat chiar și schimbarea Guvernului Federal – de fapt a avut loc o luptă acolo în care și-au peirdut viața aproximativ 100 de persoane. Uneori bărbați, femei și copii au fost sacrificați pe altar datorită interpretării greșite a cărții Apocalipsa. Însă astăzi mai degrabă să o studiem decât să o ignorăm. Chiar și filme precum „The Terminator”, „The Lion King”, „The Matrix” și „The Independence Day” au fost turnate în scopul înțelegerii cărții Apocalipsa. Oare cum să evităm să nu devenim nici fanatici dar nici indiferenți când studiem această carte..?? Tocmai acest lucru își propune acest scurt review al cărții doctorului Jon Paulien, specialist în Noul Testament, Profeție și Apocaliptică.

AUTORUL APOCALIPSEI

Ioan, o scrie bisericilor din Asia Mică, localizate în partea de vest a Turciei de astăzi. Acum 2000 de ani aceste biserici făceau parte din provincia Romană din Asia. Se pare că Ioan era o figură autoritativă recunoscută în aceste 7 biserici din moment ce le scrie lor. Cartea Apocalipsei are și anumite greșeli gramaticale în limbajul grecesc ceea ce ne face să deducem că autorul, Ioan nu era de origine grec, nici nu vorbea limba greacă dar sigur că a fost educat în ceea ce privește limbajul grecesc. A fost un evreu, născut în Palestina. Probabil mai târziu s-a mutat în zona Asiei unde se vorbea limba greacă și astfel se explică și greșelile gramaticale din carte dar și sursa cunoașterii limbii grecești. Cartea în sine nu ne oferă prea multe date despre Ioan. Ioan a fost unul dintre cei 12 ucenici ai lui Iisus, fratele lui Iacov, fiul lui Zebedei. El este „fiul tunetului”. Potrivit anumitor surse Ioan a trăit aproximativ 30 de ani în Ierusalim, apoi la Pella și apoi s-ar fi stabilit în Asia Mică unde a trăit aproximativ 50 de ani după moartea și învierea lui Iisus. Evanghelia după Ioan și Apocalipsa sunt destul de diferite; să fie oare Ioan autorul lor…?? Evanghelia are un limbaj simplu dar corect pe când Apocalipsa are un limbaj dificil și cu greșeli gramaticale. Se poate oare ca o singură persoană să fi scris în două feluri diferite..?? Sunt diferențe stilistice…??

Iahve și organizarea cosmosului, Genesa 6:1-4.

Semnificația textelor din Genesa 6:1-4 continuă să producă nedumeriri pentru foarte mulți cerecetători, exegeți și interpreți ai textului biblic original. Putem să ne dăm seama că aceste texte sunt chiar o problemă reală, întrucât o pleiadă numeroasă de teologi concluzionează că aceste 4 texte sunt nimic mai mult decât una din multele porțiuni mitiologice ale Bibliei. Unii teologi au judecat, conform interpretărilor tradiționale antecedente, că aceste 4 texte nu au nimic în comun cu mitologia antică; deci avem de a face cu un material non-mitologic. Pe lângă faptul că acest material biblic a ridicat probleme hermeneutice serioase, totuși s-a dezvoltat o paradigmă hermeneutică standard. În acest articol voi prezenta care este punctul de vedere al  lui David L. Petersen profesor în cadrul Programului Studiilor Religioase de la Universitatea din Illinois în dreptul materialului biblic din Genesa 6:1-4. Adeseori se crede ca aceste texte biblice au fost extrase din mitologia Orientului Antic Apropiat și revizuite de un editor sau autor israelit și apoi inserate în materialul biblic. Deasemenea Genesa 6:1-4 este privit, de obicei, ca funcționând precum o izbucnire finală a răului de dinaintea potopului. Se argumentează că această izbucnire a răului a cauzat cataclismul planetar. Pe baza unei reexaminări stricte din diferite perspective metodologice, voi propune un mijloc de înțelegere a acestui material biblic destul de diferit de mijlocul de înțelegere a paradigmei standard.

Semnificația expresiei biblice „fiii lui Dumnezeu”, episodul din Genesa 6:1-4 în contextul primar

Cele mai multe studii ale pericopei „fiilor lui Dumnezeu” sunt limitate din punct de vedere exegetic și analizează texul într-un mod independent de celelalte texte biblice, ca să nu spunem că unele studii sunt chiar intruzive, deoarece amestecă mitologia păgână cu textul Biblic sau demitologizează Biblia. Alții cercetători argumentează ca această scurtă narațiune este de fapt o intruziune străină în cadrul textului Biblic. Scopul meu este ca printr-un studiu exegetic, printr-o cercetare a evidențelor istorice de dinaintea incidentului și de după incidentul Biblic, să identific la ce face referire expresia „fiii lui Dumnezeu”. Vom observa care este funcția pericopei în contextul mai larg al istoriei primitive/primare. În acest studiu nu vom ține cont de consensul opiniilor care se prounță în favoarea derivării acestei istorii dintr-un „mit israelit” ci ne vom ocupa strict de forma finală a textului ebraic.

1. IDENTITATEA FIILOR LUI DUMNEZEU:

Se pot oferii trei interpretări majore expresiei „fiii lui Dumnezeu” 1. „fiii lui Dumnezeu” sunt setiții conform versetelor din Genesa 5:1-3 în timp ce fetele oamenilor sunt urmașii de pe linia de descendență Cainită. Acest punct de vedere a fost susținut de foarte mulți Părinți Bisericești și de Reformatorii secolului al 16-lea. Desemenea acest punct de vedere este adoptat și de către mari teologi precum L.R. Wickham și P.S. Alexander.

Apropierea venirii lui Iisus în scrierile Ellenei G. White

La o primă citire a afirmațiilor Ellenei G. White despre apropierea și întârzierea parousiei (venirii lui Iisus) se poate deduce că cele două concepte se armonizează foarte bine, dar un studiu mai aprofundat ne descoperă aparente contradicții din care se naște întrebarea: Cum armonizează Ellen White tensiunea dintre apropierea și întârzierea venirii lui Iisus? Este venirea lui Iisus o păcăleală sau nu? Au fost de-a lungul timpului creștinii înșelați de această doctrină a parousiei sau nu? Fiecare generație de oameni de după Iisus Christos până în secolul 21 a crezut și sperat că este ultima generație, iudeii așteptau pe Mesia, creștinii la fel! Fiecare generație de oameni l-a așteptat pe Iisus în timpul ei, timpul a trecut și Iisus nu a venit! Ba mai mult decât atât, fiecare generație a interpretat profețiile din Daniel și Apocalipsa în contextul lor cu speranța că sunt gata să se împlinească. Iisus tot nu a venit. Să fie oare materialismul problema care încă ne ține legați de această planetă, adică o generație de creștini care proclamăm venirea lui Iisus în timp ce înălțăm construcții impunătoare și facem planuri în diferite domenii pe 10-15 ani, că vremea planurilor cincinale comuniste a trecut demult. Este oare posibil să ne scape ceva vital? Iisus nu a fost recunoscut în generația Sa, ce putem spune despre ultima generație? Ellen G. White a spus de nenumărate ori că adevărul este precum autorul lui: „fără margini”, iar eu cred că ar fi o naivitate copilărească să afirmăm că „noi avem tot adevărul”. În acest capitol împreună cu Neal Ralph căruia îi sunt tributar îmi propun să descoperim tensiunea dintre apropierea și întârzirea venirii lui Iisus. În prima parte vom aborda și examina conceptul apropierii lui Iisus în scrierile Ellenei G. White, iar în capitolul următor vom analiza întârzierea (delay) lui Iisus bazându-ne în exclusivitate pe aceleași scrieri, iar la sfârșitul fiecărui capitol vom trage concluziile de rigoare. Vom vedea cum a înțeles ea „apropierea” parousiei în diferitele perioade de activitate și slujire. Care au fost bazele ei biblice și cum le-a folosit când oferea sfaturi diferitelor organizații adventiste și bineânțeles și diferiților ei prieteni, rude, frați, vecini etc.

Eschatologia Ellenei G. White

Ellen G. White s-a converit cu ocazia unei întâlniri de tabără metodiste în anul 1840, în Buxton, Maine. Experiența convertirii ei s-a amplificat pe parcursul următorilor ani și a fost impulsionată în special de Metodism și Millerism care i-au influențat formativ atât soteriologia cât și eschatologia. Cu ocazia convertirii ei, Ellen G. White și-a predat inima și viața lui Iisus, a primit pacea și iertarea însă în timp ce participa la evanghelizările lui Miller era dot mai doritoare să atingă sfințenia completă. Imediat s-a înspăimântat la gândul că nu este gata pentru a întâmpina iminenta venire a lui Iisus. Și-a agonizat sufletul în rugăciune apoi binecuvântarea lui Dumnezeu a venit peste sufletul ei și a simțit acum că întreaga ei viață este în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Însă imediat după aceasta E.G.W a atribuit credinței în venirea iminentă a lui Iisus victoria asupra păcatului și în nici un caz Metodismului- iar aceasta a condus inevitabil la excluderea ei și a familiei ei din biserica Metodistă în septembrie 1843. În această perioadă, imediat după excluderea ei din biserică ea a început să folosească expresii precum: „sfințenia inmii”, „consacrare deplină” etc. Conceptul Ellenei G. White despre sfințenie a fost tributar lui Wesley la început care credea că sanctificarea este o experiență care are loc în viața cedinciosului imediat după ce are loc justificarea, însă și una și alta au loc instantaneu - instantaneously. (Perfection The Works of John Wesley). Mai târziu EGW a scris critici serioase la adresa doctrinei sanctificării metodiste. Ellenei White i se părea că doctrina sanctificării metodiste militează împotriva Întreitei Solii Îngerești.

Permanență versus recăsătorire și divorț

Jurământul marital din Eden (Genesa 2:23) s-a păstrat chiar și în afara Grădini Edenului. Căsătoria este un jurământ/legămînt permanent. Dumnezeu se logodeşte cu Israelul pentru totdeauna (Osea 2:19-20, Isaia 54:5). Noi trebuie să vedem/înţelegem căsătoria ca pe un legământ, asa cum îl vedeau şi cei din Orientul Antic Apropiat, sau ca pe un contract. Legămintele din OAA includeau preţuri, stipulaţii, penalizării în caz că legământul era încălcat. În Imperiul Babilonian vechi s-au descoperit documente care certifică faptul că mirele plătea tatălui miresei un fel de „tehartu” sau „muhar” = un preţ al logodnei, cam salariul lui pe 10 luni (10 shekeli), pentru a sigila căsătoria. Această plată era făcută pentru siguranța familiei fetei, pentru ca această căsnicie să nu devină frivolă sau ușuratică. Oricum tatăl fetei oferea mai multă zestre pe care o păstrau în siguranţă. Zestrea oferea securitate finainciară miresei, care o folosea după căsătorie sau în unele cazuri după moartea soţului; pentru copii şi pentru ea. Deci zestrea nu îndeplinea doar rolul de securitate finainciară, ci era şi un sigiliu în același timp. În general când zestrea era cantitativă se întocmea şi un act/contract cu diverse stipulaţii, în cele mai multe cazuri nu existau contracte, totul se făcea verbal – înaintea martorilor… mirele spunea câteva cuvinte, apoi tatăl miresei = este vorba de o ceremonie maritală verbală. Se asuma o responsabilitate şi drepturi (să rămână din punct de vedere sexual credincioși unul altuia).

Scurtă introducere în eschatologia Ellenei G. White

Termenul „eschatologie” apare pentru prima dată în anul 1848, însă ca idee este folosit încă din primele secole ale erei creștine. Atât evreii cât și creștinii foloseau acest termen, însă secole de-a rândul termenul escatologie s-a folosit doar ca idee. În secolul al XIX-lea, un secol în care protestanții au devenit mult mai interesați de evenimentele finale, asociau termenul „eschatologie” cu anumite evenimente precum ar fi: „sfârșitul lumii”, „a doua Venire”, „înviere”, „milenium”, „judecată”, „recreerea pământului”, etc. Termenul „eschatologie” a fost folosit cu preponderență de către pietiștii și puritanii secolelor trecute. Lumea creștină protestantă din cele 4 secole trecute s-a divizat în trei categorii în ceea ce privește evenimentele finale: 1. Premilenialiștii = Iisus va revenii înaintea mileniului (Adventiștii intră în această categorie). 2. Postmilenialiștii = Iisus va revenii după mileniu. și 3. Amilenialiștii = cred că cei 1000 de ani din Apocalipsa sunt simbolici.
Eschatologia puritană – În secolul al 18- lea au loc mari mișcări cu caracter apocaliptic în Anglia. Se poate înregistra o febră eschatologică de proporții uriașe în această perioadă în întregul protestantism european și american. Episcopii anglicani și Bărbații celei de-a Cincea Monarhie credeau împreună că eschatonul este iminent. Lumea trăia febra ultimului veac al pământului. Așteptările eschatologice aparțineau atât ortodoxiei cât și heterodoxiei.
Monarhia Celor Cinci Bărbați – era constituită din puritanii radicali care sperau să vadă piatra din Daniel 2:44 așezându-se și pe Iisus și pe sfinții Lui guvernând în final, acum, după ce imperiile Asirian, Persan, Macedoneean și Roman s-au succedat treptat.

Sexualitatea în Cântarea Cântărilor

Marele învățat evreu Rabbi Akiba cu ocazia conciliului de la Yarneh din anul 90 d.Chr. comentează în dreptul cărții Cântarea Cântărilor spunând că: „ nu există în lume nimic care să egalizeze ziua în care Cântarea Cântărilor a fost dată Israelului, căci toate cărțile sunt sfinte, dar Cântarea Cântărilor este Sfânta Sfintelor.” Alegorizarea Cântării Cântărilor: În anul 90 d. Chr. În momentul în care Rabi Akiba a numit Cânt. Cânt. = Sfânta Sfintelor, de fapt nu a făcut altceva decât că a alegorizat-o, având în minte relația istorică dintre prezența divină (Șeckinah – din Sfânta Sfintelor) și poporul Israel de la Exod la venirea lui Mesia. Mai târziu Rabi Akiba a spus că „acela care va cânta Cânt. Cânt. ca pe o cântare seculară nu va avea moștenire în lumea care va veni.” Potrivit tradiției rabinice nimeni nu avea voie să citească Cânt. Cânt. până la vârsta de 30 de ani. Această carte nu avea voie să fie folosită decât în contextul căsătoriei. Comentatorii creștini alegoriști au respins sensul literal de interpretare a Cânt. Cânt. De exemplu „sânii” Șulamitei au fost interpretați astfel: unul îl reprezenta pe Moise iar celălalt pe Aaron, sau amândoi „sânii” îl reprezentau pe Mesia, numai că pe linii diferite- unul îl reprezenta pe Mesia pe linia lui David, iar celălalt pe linia lui Efraim. O altă interpretare a celor doi „sâni” este aceea care spune că unul este Moise, iar celălalt este Fineas, sau unul îl reprezintă pe Iosua, iar celălalt pe Eleazar = deci reprezintă regele și preotul. Comentatorii Cânt. Cânt. sunt de obicei influențați de către filozofii păgâni greci sau platonici, dualiști și stoiciști. De-a lungul veacurilor diferiți comentatori nu reușesc să facă distincție între lucrurile cărnii și lucrurile spiritului. „Puritatea” din Cânt. Cânt. este asociată mereu și mereu cu abstinența sexuală, renunțarea totală la relațiile sexuale sau plăcerile trupești sunt asociate cu răul. Cânt. Cânt. a suferit nespus de mult datorită procesului de alegorizare prin care a trecut.

Exclusivism versus adulter sau – raporturi intime premaritale ?

Biblia firmă că scopul lui Dumnezeu de la începuturi a fost ca omul să se bucure de o relație maritală exclusivistă. Viața patriarhilor și a marilor titani ai credinței oglindește această intenție a lui Dumnezeu. Profeții folosesc această metaforă a exclusivismului marital sub diferite forme și înfățișări. Iahve Însuși a intenționat dintotdeauna să aibă o relație exclusivistă cu poporul pe care și l-a ales. Biblia accentuează exclusivitatea lui Iahve ca „soț” și a Israelului ca „soție”. Deuteronom 6:4 este un text care vorbește depre exclusivism în ceea ce privește relația națiunii Israelite față de Iahve, căci așa cum Iahve și-a dorit ca poporul Lui să-i fie fidel în mod exclusiv tot așa dorește ca această fidelitate să fie exclusivă și în cadrul căsătoriei. Exclusivitatea maritală se bazează pe conceptul Israelului despre natura strict monoteistă despre divinitate. Credința într-un singur Dumnezeu și în fidelitatea Lui formează o înțelegere a fidelității umane din cadrul familiei. Exodul 20:5 implică exclusivitatea relației lui Iahve cu Israelul atenționând că „Eu, Domnul, Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu gelos (el qana).” Verbul „el qana” practic pune accentul pe exclusivitate. Iahve tratează națiunea israelită precum un bărbat pe soția lui: sentimentul de gelozie, de zel este o emoție maritală din cadrul legământului. În contextul adulterului săvârșit de Israel la Baal Peor se folosește termenul „qana” de patru ori.

Deplinătatea versus fragmentarea sexualității în Biblie și Orientul Antic Apropiat

Omul este o ființă holistică. Sexualitatea este una dintre dimensiunile vieții și existenței umane. În acest domeniu trebuie găsit un echilibru căci a accentua prea mult această dimensiune sau a o subestima este egal cu a distorsiona scopul intenționat de Creator. Pentru a înțelege scopul și funcționalitatea acestei dimensiuni trebuie să ne întoarcem la Eden și la gândirea ebraică. Deasemenea, pentru a înțelege sexualitatea este necesar să avem o antropologie bună. În gândirea ebraică oamenii nu au suflete vii ci sunt suflete vii. În timp ce Scriptura distinge unele aspecte psihologice ale omului niciodată nu îl privește pe om din punct de vedere dualistic (antropologia grecească). Biblia nu face o dichotomie nici o trihotomie atunci când vorbește despre om ci îl privește și analizează pe om din punct de vedere holistic, iar acest lucru înseamnă că noi trebuie să păstrăm unitatea părților imateriale cu diversitatea și funcțiile lor.

Elevarea versus denigrarea sexului feminin: conducere-supunere-egalitate

Modelul edenic rămâne un model al unei relații maritale perfecte, model care Iahve intenționează să rămână valabil pe tot parcursul V.T. Supunerea femeii între egali în cămin trebuie să fie voluntară. Raportul creațiunii și V.T. afirmă că femeia nu trebuie opresată sau denigrată și nici să i se interzică să aibă o poziție de conducere, influență, autoritate din punct de vedere funcțional. Biblia ne spune că după căderea în păcat bărbatul trebuie să fie conducătorul familiei: Sara îl numește pe Avraam „Domnul Meu”/ „My Master” sau în ebraică „Adoni”; soțul mai este numit și „Baal”, adică Domn și ca verb și ca substantiv, însă aș vrea să menționez că acest cuvânt nu trebuie foțat deoarece se uzita și ca formulă de politețe.

Monogamie versus poligamie și concubinaj

Din punct de vedere Biblic o relație adevărată, completă și deplină este o relație monogamă și heterosexuală, iar reversul acestei relații este bestialitatea, homosexualitatea, transvestismul, lesbianismul și bisexualismul. Biblia ne prezintă modele de relații monogame heterosexuale precum familiile lui: Adam și Eva, Cain soția sa anonimă, Noe și soția lui anonimă, Nahor și Milca, Avraam și Sara, Isaac și Rebeca până la Iosif și Maria și Anania și Safira. Evreii dintotdeauna au respectat porunca a 10-a a Decalogului care limitează familia la o relație strict monogamă heterosexuală. Interesant este de observat că porunca a 10-a nu spune să nu poftești nevestele (la plural) ci nevasta (la singular) aproapelui tău. Solomon le dă tinerilor sfatul de a se bucura cu „nevasta vieții lor”, și el știe de ce spune așa. Standardul unei relații monogame este puternic înrădăcinat în natura monoteistică a lui Dumnezeu și în conceptul de Imago Dei. Afirmația „Eu sunt singurul Domn”  ne conștientizează de faptul că Iahve nu este angajat într-o relație de promiscuitate în vreun panteon politeist precum erau ceilalți dumnezei ai popoarelor din OAA. Creaturile lui Iahve trebuie să fie ca El și să se închine numai Unuia.

Istoria sexualității deviante în Orientul Apropiat Antic și Biblie

Scopul lui Dumnezeu este o relație heterosexuală. Homosexualitatea, travestismul, bestialitatea este o distorsiune a ordinii sexualității stabilite în Eden. Homosexualitatea este o dezordine sexuală. Se poate renunța la un astfel „stil de viață alternativ”, așa cum fumătorii renunță la tabac și niciodată nu se mai reântorc la el. Unii se mai întorc la vechiul obicei dar o iau de la capăt, luptă, și biruiesc, de ce nu ar putea proceda și homosexualii la fel? Culpabilitatea nu stă în tendință ci în practica care izvorește de la un gând.

Urukagina, Ur-Namu, Eshnuna și Codul lui Hamurabi sunt coduri de legi antice care se pronunță împotriva homosexualității, aplicând și o pedeapsă: în cazul unui bărbat sodomit care sodomiza violent un alt bărbat pedeapsa consta în 50 de lovituri cu bâtă care nu era deloc subțire, apoi devenea sclavul împăratului timp de 1 lună, apoi i se rădea părul din cap, și mai plătea și 3,600 de șekeli (Mesopotamia).

Legile animalelor curate și necurate din Levitic 11

Aristreas spune că Evreii nu mancau din animalele necurate și astfel se difereau de Neamuri care erau considerate deasemenea necurate. În Cartea Jubileelor (161-140 B.CH) se descrie atitudinea pe care evreii o amanifestau față de păgâni în timp ce stăteau împreună la masă. În perioada intertestamentală se poate observa o creștere vertiginoasă între separearea completă dintre evreu si neamuri, evreii citându-i adesea pe patriarhi care ia-au sfătuit pe descendenții lor să se separe de neamuri și sa nu mănânce cu ele la masă. Este demn de notat ca nu este nici un tratat special despre legile dietetice în manuscrisele găsite la Qumran, dar se explică prin faptul că cei de la Qumran erau guvernați de legile purității. Doar Documentele Țadochite amintesc câte ceva despre legile dietetice și acceptă legile din Pentateuch. Manualul de disciplină de la Qumran deasemenea nu menționează nici o lege despre mâncarea interzisă. În 1 Enoh (perioada pre-macabeeană) se vorbește despre uriașii care s-au născut ca rezultat al unirii dintre îngeri și fetele frumoase ale oamenilor care mâncau carne de om (canibalism), care păcătuiau împotriva animalelor(= mâncau din ele…?), și beau sânge. 

Ordinea creației versus cultul sexualității

După părăsirea grădinei Edenului, în lumea păcatului au apărut două mari tendințe : 1. o afirmare pozitivă a sexualității menținând și amplificând modelul edenic și 2. tendința de a exploata domeniul sexual și a distorsiona modelul intenționatde Dumnezeu pentru sexualitate. Nararea existenței umane în afara grădinei Edenului începe cu afirmarea sexualității(1) , deci Adam actualizează practic porunca din Eden de a se înmulții din Gen 1:28.(2) Deci sexualitatea este legată de creațiune, si este un ordin din partea Creatorului să faci sex, din partea Aceluia care este dincolo de polaritatea sexuală umană, astfel sexualitatea nu este divinizată printr-un ritual cultic. Sexualitatea este o parte din ordinea creațiunii, fără ea..? cine trăiește…? ea este lăsată ca cei doi să se bucure de ea și să o sărbătorească/celebreze în intimitate profundă, nu să facă din ea un ritual cultic manifestat în public / la templu sau să o divinizeze precum obijnuiau popoarele antice. În Profeți se amintește deasemenea despre crearea universului lui Dumnezeu care include și sexualitatea , iar profeți adeseori afirmă acest lucru. Deși omul este creat de Dumnezeu, dar nu este parte din divinitate, nu trebuie să divinizeze sexualitatea așa precum aveau antici miturile păgâne ale fertilității. Așa ceva Dumnezeu denunță. Deasemenea Scrierile spun că noi suntem creați de Dumnezeu, făcând mereu aluzie la Genesa 1-2 dar, spunând clar că noi am fost făcuți de mâinile Lui nu datorită împreunării sexuale a Zeilor.